Un aspect frapant al puciului de la Capitol Hill este acela că nici una dintre nemulțumirile răzvrătiților nu avea vreo bază reală.

Nu, alegerile n-au fost furate – nu există nici o probă privind vreo fraudă electorală semnificativă. Nu, democrații nu fac parte dintr-o conspirație satanică pedofilă. Nu, ei nu sunt nici marxiști radicali – până și aripa progresistă a partidului ar fi considerată de orientare centru-stânga moderată în oricare altă democrație occidentală.

Paul Krugman: ”Cinismul și lașitatea republicanilor de frunte”

Deci toată această furie e bazată pe minciuni. Dar aproape la fel de frapant ca fanteziile răsculaților e faptul că, în ciuda violenței și a profanării, extrem de puțini republicani de frunte au fost dispuși să-i spună gloatei pro-Trump că teoriile lor conspirative sunt false.

Nu uitați că liderul minorității republicane din Cameră, Kevin McCarthy, și două treimi din colegii săi au votat împotriva confirmării rezultatelor votului din Colegiul Electoral chiar și după rebeliune. (McCarthy a deplâns ulterior fără pic de rușine „dezbinarea”, declarând că „trebuie să facem apel la calitățile noastre umane”.)

Sau gândiți-vă la comportamentul unor republicani de seamă care nu sunt considerați îndeobște extremiști. Senatorul Rob Portman a declarat duminică că e necesar să „restabilim încrederea în integritatea sistemului nostru electoral”.

Portman nu e prost; el trebuie să știe că unicul motiv pentru care atât de mulți oameni se îndoiesc de rezultatul electoral este acela că membrii propriului său partid le-au încurajat dubiile deliberat. Dar el continuă totuși cu prefăcătoria.

Iar cinismul și lașitatea republicanilor de frunte este – aș argumenta eu – cea mai importantă cauză a coșmarului care ne-a cuprins țara.

Paul Krugman, despre antagonismul rasial și violența politică

Firește că trebuie să înțelegem motivația inamicilor noștri interni ai democrației. În general, politologii consideră – deloc surprinzător, dată fiind istoria Americii – că antagonismul rasial este cel mai bun predictor al disponibilității de a tolera violența politică.

Empiric, frustrările personale – adesea implicând interacțiuni sociale, iar nu „neliniștea economică” – par și ele a-i motiva pe mulți extremiști.

Dar nici rasismul și nici atracția larg răspândită a teoriilor conspirației nu sunt ceva nou în politica noastră. Viziunea despre lume expusă în clasicul eseu publicat de Richard Hofstadter în 1964, „The Paranoid Style in American Politics” [„Stilul paranoic în politica americană”], abia dacă se deosebește cu ceva de credințele contemporane QAnon.

Deci cam atât se poate deduce din intervievarea unor indivizi cu șepci roșii  prin birturi; mereu au existat asemenea oameni. Dacă acum par a fi mai mulți, acest lucru are probabil mai puțin de-a face cu creșterea nemulțumirii și mai mult cu încurajarea lor din exterior.

Și asta pentru că singurul lucru important care s-a schimbat de la eseul lui Hofstadter și până acum este acela că unul dintre marile noastre partide a devenit dispus să tolereze, și de fapt să alimenteze, paranoia politică a dreptei.

Paul Krugman: ”Partidul Republican, strâns legat de dreapta creștină radicală”

Inițial, tolerarea țicniților s-a datorat aproape exclusiv cinismului. În anii ’70, când Partidul Republican (GOP) a început să se deplaseze la dreapta, agenda lui politică reală era preponderent economică – lucrurile dorite mai presus de orice de liderii lui erau relaxarea legislației privind companiile și reducerea fiscalității pentru bogați.

Însă partidul nu putea câștiga alegerile doar cu ajutorul plutocrației, astfel că a început să-i curteze pe albii din clasa muncitoare cu ceea ce s-ar putea numi momeli rasiste slab disimulate.

Nu e deloc întâmplător că supremația albilor a fost mereu sprijinită, în mare parte, de inhibarea alegătorilor.

Așadar, n-ar trebui să fie deloc surprinzător că dreapta țipă că au fost furate alegerile – în definitiv măsluirea alegerilor e o practică obișnuită a taberei lor. Nu e clar totuși în ce măsură cred ei cu adevărat că ultimele alegeri au fost măsluite, fiindcă e posibil și ca ei să fie furioși din cauză că de data aceasta obișnuitele lor tertipuri electorale nu au funcționat.

Însă nu e vorba numai de rasă. Începând cu Ronald Reagan GOP a devenit strâns legat de dreapta creștină radicală. Oricine e șocat de prevalența teoriilor conspirative descreierate în 2020 ar trebui să privească în urmă la „Noua Ordine Mondială” publicată de aliatul lui Reagan Pat Robertson în 1991, o carte care prezintă o Americă amenințată de o conspirație internațională la care participă bancheri evrei, masoni și ocultiști.

Sau ar trebui să vadă un videoclip din 1994 promovat de Jerry Falwell Sr. și intitulat „The Clinton Chronicles” [„Cronicile Clinton”], în care Bill Clinton e înfățișat drept traficant de droguri și criminal în serie.

Paul Krugman: ”Țicniții au ajuns să dețină controlul”

Deci, ce s-a schimbat de atunci? Elitele republicane și-au imaginat vreme îndelungată că pot să exploateze rasismul și teoriile conspirative în timp ce-și urmăresc în realitate agenda plutocrată.

Numai că, mai întâi cu ascensiunea mișcării Tea Party [curent politic conservator radical apărut în 2009], iar apoi cu a lui Donald Trump, cinicii s-au trezit că țicniții ajunseseră de fapt să dețină controlul – și că ei doreau să distrugă democrația, nu să taie impozitele pe profiturile din capital.

Și, cu puține excepții, elitele republicane și-au acceptat noul statut de subordonare.

Poate sperați că un număr semnificativ de republicani sănătoși la cap vor spune în sfârșit că așa nu se mai poate și că se vor rupe de aliații lor extremiști. Însă partidul lui Trump nu s-a opus corupției lui și abuzului lui de putere; a stat alături de el atunci când a refuzat să-și accepte înfrângerea electorală; iar unii membri GOP au reacționat la atacul violent asupra Congresului plângându-se că pierd abonați pe Twitter.

Și nu există nici vreun motiv pentru a crede că atrocitățile ce vor urma – pentru că vor urma și alte atrocități – vor schimba cu ceva situația.

GOP a ajuns la punctul culminant al îndelungatei sale călătorii în direcția opusă democrației și e dificil de văzut cum s-ar putea el îndrepta vreodată, a scris Paul Krugman în The New York Times.