Henry „Hank” Paulson, fostul „stăpân al universului”, cel care până nu demult decidea orice detaliu ce ţinea de sistemul financiar din Statele Unite, a încercat să explice pentru presa americană ce s-a întâmplat în septembrie 2008.
Pentru început admite: a fost o mare greşeală să lase grupul Lehman Brothers (LB) în faliment. Cu toate acestea, Paulson declară că falimentul LB nu îi era indiferent.
„Nu există companie cu care să fi petrecut mai mult timp şi pentru care să fi muncit mai mult pentru a o salva”, spune fostul secretar al Trezoreriei americane.
Atunci, însă, în septembrie 2008, America nu se confrunta numai cu dificultăţile de la Lehman, ci şi cu situaţia grea de la fondurile Fannie şi Frredie, iar pericolul AIG pândea la uşă.
Acum, la aproape jumătate de an de la acele evenimente, probabil că nimeni nu petrece mai mult timp făcând retrospective decât Henry Paulson, care spune că a făcut tot ce i-a stat în putere, deşi Dick Fuld, CEO-ul de atunci al Lehman, l-a comparat cu Iuda.
În septembrie, Lehman a raportat pierderi uriaşe pentru trimestrul al treilea: 4 miliarde de dolari. La două zile după publicarea rezultatelor, şefii băncii de investiţii au fost chemaţi într-o întâlnire de urgenţă cu Fed-ul de la New York. Acolo, Paulson şi Geithner, care era guvernator al New York Federal Reserve, le-a spus că se va găsi o soluţie pentru bancă.
Nimeni nu a vrut să preia Lehman Brothers
Întorşi la sediu, niciunul din oficialli LB nu ar fi crezut că Fed-ul va sta deoparte. Mai târziu, Paulson avea să declare că era lipsit de putere în faţa statutului de funcţionare a Fed-ului. Oficialii grupului declară însă că Paulson şi Bernanke nu le-au precizat niciodată că legile americane le interzic să stea departe.
Fuld refuza pur şi simplu să accepte semnele care arătau că sfârşitul este aproape. Cu o zi înainte de pronunţarea falimentului a stat numai în birou dând telefoane şi sperând că se va mai poate face ceva. L-a sunat pe Kenneth Lewis, directorul Bank of America, companie suficient de mare să cumpere LB, iar acestuia i se oferea şansa să ajungă în mijlocul „jocurilor de pe Wall Street” alături de un veteran. Lewis i-a promis că-l va suna înapoi să-i dea un răspuns, însă nu a făcut-o.
La fel, Henry Paulson era de negăsit. Fuld îl suna odată la 10 minute, însă nu reuşea să-l prindă. Conform unor surse neoficiale, acesta aranja în secret preluarea Merrill Lynch de către Bank of America.
Ultima carte: englezii
Ultima variantă a lui Fuld era Barclays. La fel, englezii aveau suficienţi bani să preia LB. În duminica de dinaintea declarării falimentului, Fuld a vorbit cu reprezentanţii băncii, însă aceştia nici nu au vrut să audă. În seara acelei duminici, adjunctul lui Fuld avea să-i dea acestuia o veste proastă: guvernul hotărâse plasarea Lehman Brothers sub legea falimentului.
În ziua de 15 septembrie 2008, într-o luni, grupul bancar Lehman Brothers a emis un comunicat de presă prin care anunţa că în cel mai scurt timp se va plasa sub protecţia legii falimentului, „pentru a-şi proteja activele şi pentru a maximiza valoarea”. Falimentul avea să provoace un cutremur de mare amploare în sistemul financiar american, care, mai apoi, s-a extins în toată lumea.
Deşi cel care se afla în spatele acestor decizii era guvernatorul Rezervei Federale, Ben Bernanke, cel care a ieşi în faţă a fost de fiecare dată Henry Paulson, cel care astăzi declară că Lehman Brothers i-a stricat reputaţia.
Acum, fostul secretar al Trezoreriei lucrează la o carte care va apărea în Statele Unite în toamna acestui an, la un an după căderea Lehman. Paulson va explica în detaliu de ce şi cum a căzut una dintre cele mai mari bănci de investiţii din America. Se pare că nu va încerca decât să se dezvinovăţească pentru cele întâmplate, deşi fostul şef al Lehman îi va reproşa mereu că Paulson este vinovat pentru dezastrul financiar.
Interesant este că într-o discuţie informală citată de presa americană, Paulson şi Bernanke s-au felicitat unul pe altul pentru abilitatea pe care au avut-o de a preveni colapsul întregului sistem financiar.
SURSA: „Newsweek”
