27 octombrie 2020 ar putea marca începutul războiului dintre Armenia și Azerbaidjan, un conflict izbucnit, de fapt, încă din 1988. Și care a stat în toți acești ani sub semnul ocupației armene a teritoriului autonom al Azerbaidjanului, enclava Nagorno-Karabakh și a a altor șapte regiuni înconjurătoare ale Azerbaidjanului, care formează împreună aproximativ 20% din teritoriul total al țării.
O analiză a celor de la NationalInterest subliniază de ce acum, mai mult ca oricând, regiunea stă sub amenințarea iminentă a unui război în toată regula. Nu există nicio îndoială că aceste regiuni sunt ocupate ilegal și că trebuie returnate: patru rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU și diverse documente OSCE legate direct de conflict fac clar acest lucru, la fel ca și pozițiile formale ale tuturor marilor puteri. Indiferent de nemulțumirile care nu sunt de ieri, de axi, și de un istoric complicat sau orice alte afirmații vagi care au fost prezentate, la final, dacă tragem linie, se poate spune că rezultatul conflictului impune sfârșitul ocupației militare a Erevanului pe aceste meleaguri și revenirea a sute de mii de civili azeri la casele lor.
Revendicarea iredentistă armeană asupra Nagorno-Karabakh (dar nu și a teritoriilor înconjurătoare, care au fost cucerite direct pentru a înființa un tampon de securitate și a impulsiona un efort de colonizare etnico-armeană) se bazează pe falsa echivalare a autodeterminării cu declararea drepturilor de secesiune și ocupație: primul se încadrează în domeniul de aplicare al dreptului internațional, în timp ce cel de-al doilea nu. Iar motivul este simplu: dreptul declarat la secesiune încalcă în mod direct dreptul la suveranitate și integritate teritorială.
Acum, par să existe cel puțin două cauze imediate care au dus la apariția deznodământului războiului. În primul rând, susținerea din ce în ce mai agitată a Erevanului față de ecuația falsă dintre autodeterminare și secesiune. S-a văzut acest lucru, mai întâi, în ceea ce privește declarațiiledin ultimii ani, care au arătat clar că Erevanul nu mai e interesat să participe la negocieri de bună-credință care vor avea ca obiectiv strategic sfârșitul ocupației militare a Azerbaidjanului. În al doilea rând, situația a escaladat din ce în ce mai mult în acțiuni la fața locului: incidente belicoase, încălcări ale încetării focului. Atacul din 27 septembrie a fost condus de forțele armene și a fost considerat de Baku drept o acțiune mult prea provocatoare. Astfel că răbdarea strategică a Azerbaidjanului a cedat, după decenii de discuții fără rezultate.
Acum, se pare că războiul va oferi un câștig Azerbaidjanului și lăsa perdantă Armenia. Întrebarea pe care o pun mulți este dacă se va întâmpla frontal, pe câmpul de luptă, sau la masa negocierilor. Indiferent cum va fi, Armenia va pierde aproape în toate sensurile. În plus, se pare că liderii Azerbaidjanului nu ar vrea să învingă complet Armenia în luptă; mai degrabă, Baku ar prefera ca ceea ce ar câștiga în război să conducă la o reluare a negocierilor pe seama condițiilor retragerii militare a Armeniei din Nagorno-Karabakh și din cele șapte regiuni. Iar Azerbaidjanul va fi foarte generos în privința termenilor pe care îi va impune, mai generos decât dacă Erevanul va continua să refuze negocierea retragerii sale militare.