Totul era mai simplu în strâmtoarea Taiwan pe vremea când Mao Zedong aștepta momentul potrivit pentru a trimite trupe pe insula aflată sub controlul Kuomintangului și pentru a pune capăt războiului civil odată pentru totdeauna în favoarea Republicii Populare Chineze, în timp ce de cealaltă parte, Chiang Kai-shek acumula armament pentru a încerca într-o bună zi recucerirea continentului de la comuniști și să restabilirea stăpânirii Republicii Chineze, întreruptă în 1949.

Atât Mao, cât și Chiang credeau într-o singură China, și-o doreau pe toată pentru ei și, desigur, să impună în cadrul ei respectiva ideologie.

Dar multe s-au schimbat în ultimele decenii, atât în China continentală, cât și în Taiwan. Mai ales, Republica Populară Chineză a devenit un colos economic și militar, urmărind, mereu sub conducerea Partidului Comunist Chinez, să fie prima putere mondială pe termen mediu, în timp ce Taiwanul, odată cu apariția unui partid independentist care a detronat Kuomintangul, a început să se considere din ce în ce mai mult o insulă cu un destin propriu, păstrând însă denumirea oficială de Republică Chineză.

Taipeiul a şi început să-și pună întrebări cu privire la identitatea sa chineză

În rezumat: chiar în momentul în care Beijingul s-a simțit puternic și revigorat în procesul complicat de reunificare națională după recuperarea Hong Kongului și Macao, Taipeiul nu numai că s-a democratizat, ci a şi început să-și pună întrebări cu privire la identitatea sa chineză. Cu alte cuvinte, consensul asupra unei singure Chine, pe care Mao și Chiang, în felul lor belicos, îl susţineau și care a fost confirmat în anii ’90 în negocierile dintre reprezentanții Beijingului și Taipeiului, era în pericol.

Ce rol joacă Statele Unite în această problemă din clipa în care, în 1979, la fel ca majoritatea țărilor, au recunoscut Republica Populară Chineză în locul Republicii Chineze? Garantarea protecției Taiwanului, astfel încât o eventuală reunificare cu China să se producă numai din voința insulei. Pentru Beijing, nu era mare problemă în această privinţă, pentru că, pe de o parte, Washingtonul recunoștea că există o singură Chină și, pe de altă parte, exista convingerea potrivit căreia dinamismul economic al continentului va ajunge să-i atragă pe taiwanezi spre reintegrarea în patria-mamă.

Optimismul Beijingului cu privire la o reunificare negociată, care ar fi fost mare [e vremea când Ma Yong-jeou, din Kuomintang, era președintele Taiwanului, s-a risipit după alegerea din 2016 a lui Tsai Ing-wen, din Partidul Democrat Progresist. Și, de aceea, represalii economice punctuale, presiuni asupra aliaților diplomatici ai insulei, manevre militare în strâmtoarea Taiwan și, uneori, cuvinte amenințătoare din partea președintelui Xi Jinping la adresa separatiştilor.

Însă obiectivul Beijingului, și îngrijorarea Taipeiui, este menținerea status quo-ului, situație ambiguă care evită războiul și care menține deschise toate posibilitățile, deşi China recunoaşte că, până la urmă, există o singură soluție: reintegrarea.

Vizita lui Nancy Pelosi a părut sprijin oficial pentru independență

Vizita americancei Nancy Pelosi, președinta Camerei Reprezentanților, a tulburat relația triunghiulară Beijing-Taipei-Washington. Chiar și fără aprobarea Casei Albe, a iritat Beijingul, întrucât a părut a fi un sprijin oficial pentru independență: a alimentat, de asemenea, speranțele segmentelor separatiste taiwaneze cu privire la protecția militară americană în caz de război; și a pus China și Statele Unite într-o situație de ciocnire ce survine într-un moment prost pentru fiecare dintre țări – China pentru că are nevoie ca situația internațională să se stabilizeze din cauza sănătății economiei; Statele Unite pentru că, având în centrul atenției războiul din Ucraina, nu au nevoie de un nou front de îngrijorare.

Dar Pelosi, cunoscută pentru criticile sale la adresa Chinei și pentru spiritul său independent, deţine o pondere politică pentru a acționa pe cont propriu și, pe deasupra, știind că, în această problemă a sfidării deschise la adresa Beijingului, reușește chiar să-i convingă pe republicani să se alăture democraților pentru a-i elogia vizita la Taipei.

Odată încheiată criza – cel puțin Pelosi a plecat deja – să revenim la esențial: există o problemă taiwaneză nerezolvată din 1949. Iar puterea extraordinară a Chinei condiționează din ce în ce mai mult soluția. Dar taiwanezii știu că pot conta pe două condiții chineze pentru a nu se grăbi: Xi dorește, la fel ca opinia publică chineză, ca reunificarea să fie pașnică și susținută de taiwanezi, care sunt văzuți drept compatrioți, iar Taiwanul este mult mai prețios pentru China, în ceea ce privește recuperarea sa fără război, care să permită cândva adăugarea unei provincii prospere, deosebit de tehnologizată, întregului naţional, consolidând statutul de putere. Cu alte cuvinte, menținerea acestui status quo ambiguu nu este de disprețuit nici pentru Beijing, nici pentru Taipei, nici, într-un fel, pentru Statele Unite, chiar dacă nimic nu pare ca pe timpul conflictului dintre Mao și Chiang, se arată într-un editorial semnat de Leonídio Paulo Ferreira, director adjunct al cotidianului „Diário de Notícias” și publicat în Dario de Noricias.