Este un mod destul de ciudat de a forta firmele sa achite taxele catre stat, atata timp cat salariatul nu poate interveni in raporturile dintre stat si patron. La urma urmei, contributia datorata de companii asupra fondurilor totale de salarii (doua treimi din total, restul de o treime fiind contributia angajatului) reprezinta o relatie directa intre stat si cel care angajeaza, si nu intre firma si angajat. Asadar, ramane de neinteles de ce ar suporta angajatii consecintele pentru indisciplina financiara a celor care ii platesc. Cu atat mai mult cu cat aceeasi lege, care stabileste ca „in perioada in care asiguratului i s-a retinut contributia de asigurari sociale, iar angajatorul nu si-a achitat contributia datorata in calitatea sa de contribuabil, stagiul de cotizare ce se ia in calcul reprezinta o treime din perioada respectiva”, prevede si posibilitatea ce angajatorul sa fie executat silit, atunci cand nu binevoieste sa verse banii datorati statului.
Cu alte cuvinte, statul roman isi rezerva toate drepturile privind felul in care va fi pedepsit rau-platnicul: il amendeaza, il executa silit si taie dreptul angajatilor de a iesi la pensie atunci cand, teoretic, au atins perioada maxima de cotizare in sistem. Pe de alta parte, angajatorul poate sta linistit, pentru ca de executari silite nu prea s-a auzit pana acum, iar penalitatile s-au acumulat fara a se sinchisi cineva de ele. Singurul care sufera este angajatul: degeaba calculeaza cati ani mai are de lucrat, daca patronul lui nu varsa asigurarile sociale; Legea pensiilor spune ca, oricum, nu i se ia in considerare decat o treime dintr-un an. Ca exemplificare, muncitorii de la Sidex ar trebui, probabil, pe baza noului sistem, sa iasa la pensie pe la 100 de ani.
Teoretic, decizia luata prin introducerea respectivei prevederi in legea pensiilor este justificata: nu se mai poate tolera neplata datoriilor enorme acumulate. Nu se mai pot tolera deficitele imense ale bugetului asigurarilor sociale. Dar sarcina de a repara aceste anomalii n-ar trebui sa cada pe umerii angajatilor. Poate ca acum este momentul ca sindicatele sa-si dovedeasca cu adevarat utilitatea. Singur, un angajat amarat nu are nici o sansa sa se lupte cu patronatul. Dar sindicatele pot face presiunile necesare pentru ca banii datorati asigurarilor sociale sa ajunga acolo unde trebuie. Au dovedit ca pot fi eficiente atunci cand au pretins cereri nejustificate de salarii si comenzi de la stat.
Pe de alta parte, poate ca a venit timpul sa ne impacam cu una dintre cele mai dure realitati: imensele datorii acumulate la bugetul asigurarilor sociale nu vor fi achitate niciodata. Poate ca ideea de stergere a datoriilor, idee care a ridicat tensiunea multor analisti economici este, in fond, unica solutie eficienta. Cu conditia ca, de acum incolo, contribuabilii sa fie executati la cea mai mica tentativa de abatere. Aceasta solutie presupune insa o vointa politica de neclintit. Este greu de crezut ca un guvern cu orientare profund sociala va avea curajul sa faca acest lucru. Nu ma refer la stergerea datoriilor, ci la intransigenta fata de rau-platnici.
