Circula povestea anecdotică dar realistă, conform căreia Brejnev i-ar fi prezentat mamei lui umile biroul lui istoric, cu colecţia magnifică de maşini de lux străine şi vila sa impunătoare, cu mesele superbe, şi ar fi întrebat-o ce părere are – iar ea a răspuns: "Este minunat, Leonid, dar ce se întâmplă dacă se întorc bolşevicii?"
Dar dacă am da crezare chiar şi unei fracţiuni din istoriile care circulă, despre bogăţia şi stilul de viaţă al "prinţişorilor" din China – descendenţii generaţiei revoluţionarilor lui Mao -, Noua Clasă din China nu vrea doar controlul, ci şi proprietatea. Puţini din utlizatorii de internet din China ar putea crede că Bo Xilai, membru al Politburo şi şef de filială de partid a metropolei Chongqing, care a fost scos din partid în martie pe baza unor acuzaţii de corupţie, a fost o excepţie.
De ce a devenit proprietatea asupra averii atât de importantă pentru elita chineză? Şi de ce îşi trimit atât de mulţi lideri chinezi copiii să înveţe în străinătate? Un răspuns este cu siguranţă că nu au încredere în viitorul Chinei.
Ar putea părea straniu, având în vedere că chinezii şi-au propulsat ţara în vârful ierarhiei puterilor economice globale, în ultimii 30 de ani. Ei sunt aceiaşi care prognozează o aterizare dură pentru economia supraîncălzită – cu o creştere deja încetinită -, dar dobândirea bogăţiei este mai bine înţeleasă nu doar ca asigurare economică, sau pură lăcomie, ci şi ca pavăză politică.
Liderii comunişti ai Chinei se agaţă de convingerea lui Deng Xiaoping că menţinerea lor la putere depinde de progresul economic. Dar chiar şi în China, un mandat bazat pe competenţă se poate prăbuşi în vremuri grele. Astfel că globalizarea activelor – transferarea banilor şi trimiterea copiilor la studii în străinătate – este logică dacă o considerăm ca o protecţie împotriva riscului. (Cel puţin 120 de miliarde de dolari au fost transferaţi ilegal în străinătate, de la mijlocul anilor 1990, conform unei estimări oficiale).
Convingerea lui Mao şi a colegilor lui izvora din mulţi factori: triumful în războiul civil, aparatul de partid bine organizat, cadrul ideologic marxist-leninist, calea trasată spre viitorul socialist şi victoriile Armatei populare de eliberare. Astăzi, la peste 60 de ani de la războiul civil, doar Armata populară mai pare oarecum aceeaşi, iar încrederea în forţele proprii scade.
Denunţarea unor lideri de partid şi oficialităţi de către Gărzile Roşii, în cursul Revoluţiei culturale, a subminat autoritatea şi legitimitatea partidului. Nesiguranţa partidului a fost accentuată de respingerea (practică) a marxism-leninismului de către Deng. Acoperirea legitimităţii ideologice a fost abandonată în cursa pentru creştere economică.
Astăzi, cei 80 de milioane de membri ai partidului sunt încă puternici, dar majoritatea intră în partid pentru a avansa în carieră, nu din idealism. În fiecare zi, se înregistrează vreo 500 de proteste, demonstraţii sau violenţe împotriva autorităţilor locale ale partidului corupte sau dictatoriale, deseori reprimate cu forţa. Măsurile dure care i-au fost aplicate avocatului drepturilor omului nevăzător, Chen Guangcheng, şi care l-au determinat să solicite protecţia americană, constituie doar unul din cazurile cele mai notorii. Societatea volatilă, dezlănţuită împotriva statului de Mao, cu aproape 50 de ani în urmă, clocoteşte precum un cazan. Istoriile despre bogăţiile adunate de rudele unor lideri ai partidului, de felul dlui Bo, care şi-au folosit relaţiile de familie pentru a prelua controlul asupra unor sectoare vaste ale economiei, îi vor convinge chiar şi pe cetăţenii loiali că stricăciunea ajunge până la vârful ierarhiei.
Afacerea Bo nu vorbeşte doar de corupţia masivă, ci şi de succesiune. Dl Bo perfecţionase un foarte mediatizat "model Chongqing", caracterizat prin impulsionarea infracţionalităţii, refrenuri maoiste, preţuri mici imobiliare şi alte prevederi de ajutoare sociale. Era o încercare populistă şi populară a unui "prinţişor" charismatic, fiu al unui erou revoluţionar, de a-şi afirma dreptul firesc de a ajunge în Comitetul permanent al Biroului politic, format din nouă membri, la al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist Chinez care va avea loc anul acesta. Printre zvonurile care circulă în China, unul spune că, atunci când ar fi ajuns în comitet, dl Bo ar fi încercat să-i ia locul celui care urmează să fie desemnat în funcţiile de secretar general al partidului şi respectiv preşedinte de conducerea actuală care îşi încheie mandatul: Xi Jinping.
Mao, care a murit în 1976, şi-a ales chiar el succesorul. Deng, care a murit în 1997, i-a binecuvântat pe Jiang Zemin şi pe Hu Jintao drept succesori. Dl Hu, care nu este un erou revoluţionar ca Mao sau naşul reformei economice precum Deng, nu avea prestigiul necesar pentru a-şi desemna succesorul. Mai discretul domn Xi, prinţişor ca şi dl Bo, s-a afirmat ca urmare a negocierilor din spatele uşilor închise. Lipsit de legitimitate instituţională şi de protecţia unui senior, el ar fi putut părea o ţintă uşoară pentru ambiţiosul domn Bo.
În lunile următoare, liderii partidului vor recurge la toate instrumentele propagandistice pentru a remedia pagubele produse unităţii partidului, disciplinei de partid şi "armoniei" naţionale, de către scandalul Bo. Ar putea deturna criticile care îi sunt adresate lui Bo, prezentând-o pe soţia lui ucigaşă ca pe o Lady Macbeth a Chinei. Dar membrii Noii Clase a Chinei vor fi în continuare îngrijoraţi că dezvăluirile privind corupţia din rândul elitelor îi expun la pericolul unei întoarceri a bolşevicilor.
SURSA: Rador