De la 1 august, viaţa lui Marius Perşinaru s-a schimbat. Va avea o slujbă total diferită de cea de până acum, îşi va cumpăra o casă în Londra şi va sta cu familia doar două săptămâni pe lună.
De câteva zile, Marius Perşinaru nu mai este general manager la Xerox România. A fost numit vicepreşedinte pentru operaţiunile pe pieţele emergente ale companiei-mamă, cu sediul la Londra. Motiv pentru care spune că „nu sunt convins că numirea aceasta ar trebui privită ca o promovare. În corporaţii, de fiecare dată când se mută cineva dintr-o parte în alta, se zice că a fost promovat, doar că eu aici aveam o funcţie executivă, făceam ce credeam eu că e bine, or, de-acum încolo, o să am una mai degrabă strategico-politică, de intermediar“.
Cu alte cuvinte, va participa la construcţia de strategii la nivel global, urmând apoi să încerce să-i convingă pe şefii de regiune să le implementeze. Este discutabil în ce măsură noile responsabilităţi vor fi mai uşoare decât cele presupuse de postul pe care l-a ocupat timp de cinci ani la nivel local.
„Va trebui să mă ocup de un amestec fantastic de state care nu au în comun decât faptul că sunt emergente. Am toată paleta: Europa Centrală şi de Sud-Est, care este, ea în sine, un melanj ciudat: economii foarte avansate, precum Polonia şi Cehia, unele care stau mult mai rău, cum suntem noi sau Turcia, şi ţări cu comportament complet diferit de cel cu care ne-am obişnuit la cele din jur, precum Israelul. Ce treabă are piaţa din Polonia cu cea din Israel? Cam nimic. Peste toate astea, vin state precum Kazahstan, Burkina Faso sau India“.
Nu o să le vadă pe toate, deşi i-ar plăcea, în afară de statele africane („unde e prea cald“): „o să mă deplasez doar la sediile centrale ale fiecărei regiuni, deci în Marea Britanie, Federaţia Rusă, India şi Dubai.“
Creator de cultură organizaţională
După propriile declaraţii, a avut două mari reuşite aici. În primul rând, schimbarea strategiei, în sensul reorientării de pe vânzarea de produse pe cea de servicii (externalizare). „Am început acest proces în urmă cu doi ani, iar acum peste jumătate din angajaţi sunt angrenaţi în această activitate“. Apoi, acum patru ani, a început un demers mult mai complex: construirea culturii organizaţionale, proces care, spune cu toată inima, a avut succes. Poate şi pentru că face asta de peste zece ani.
„Eu nu m-am născut GM în Xerox. Prima funcţie de conducere am avut-o în departamentul de logistică. Atunci, am pus prima oară la punct o serie de procese, în aşa fel încât fiecare om să ştie foarte clar ce sarcini are şi ce trebuie să facă, pentru a ne înţelege cu toţii“. A trecut, ulterior, în service, unde „ne-am creat cultura noastră, eram noi cu noi. Da, aveam colegi care stăteau toată noaptea şi se jucau la calculator, îi găseam dimineaţa cu scrumierele pline, dar ştiam că după aceea or să-şi facă treaba“. Un lucru e cert: „cu cât ajungi mai sus, cu atât lucrurile devin mai complicate. E mai greu, dar se poate“.
Acestea au fost priorităţile lui. „În rest, numărul de clienţi nu mă interesează. Ce contează e să ştiu că oamenii mei fac lucrurile cum trebuie, pentru că, aşa, clienţii vin oricum. Nu le zic angajaţilor din vânzări că trebuie să vândă de zece milioane de euro. Le zic doar ce să vândă, cui şi cum. Cât? Vom vedea. După părerea mea, se poate vinde foarte mult“.
Indiferent de ce slujbă am avut, şefii n-au ştiut niciodată de problemele mele. Nici mamei nu i le spuneam, de fapt.
România, la o ultimă privire
POLITICA: „N-aş putea intra în politică, nu am suficientă răbdare. E un mediu în care trebuie să te gândeşti înainte de a spune orice, să o iei pe ocolite. Nu zic că e bine sau rău, dar trebuie să ţi se potrivească. Politicienii au neglijat până acum mediul de afaceri, dar sper că mutarea Alexandrei Gătej (fostul manager al Unilever CEE, actual consilier al preşedintelui Băsescu – n.r.) să schimbe acest lucru. E un pas bun, numai să reziste şi ea.“
MENTALITATE: „Problema noastră, a românilor, e că nu suntem responsabili de nimic. Oamenii înţeleg că dacă ceva iese prost, trebuie să fie sancţionaţi. Or, responsabilitatea e ca, atunci când ai greşit, tu să repari, fără să ştie nimeni altcineva şi fără să mai angrenezi 20 de oameni pe lângă tine. Ori am rămas eu în urmă şi sistemul meu de valori e defect total, ori nu mai avem vreo şansă de mai bine prea curând, pentru că nu văd să se schimbe ceva.“
