Fără măsuri concrete de aducere sub control a datoriei publice, România are şanse reale de a intra, în următorii ani, în clubul ţărilor UE percepute a avea probleme de solvabilitate.
În numai doi ani de zile, de la finele lui 2008 până la sfârşitul acestui an, datoria publică a României se va dubla, ajungând să reprezinte aproximativ 35% din PIB. Avansul soldului datoriei publice este remarcabil, nu mai devreme de 2006 acesta reprezentând 15% din PIB. Mai mult, perspectiva creşterii datoriei publice se va menţine şi în anii ce vin, în absenţa unei creşteri economice cât de cât robuste, ea putând ajunge uşor la 40%-50% din PIB până în 2013. Această evoluţie va pune o presiune crescândă asupra ratelor de refinanţare. Un guvern este considerat solvent atâta timp cât pieţele financiare consideră că acesta îşi poate achita valoarea prezentă a împrumuturilor viitoare. Un exemplu recent este Grecia, care a trebuit să recurgă la ajutorul instituţiilor internaţionale pentru a-şi refinanţa datoria publică. Costul refinanţării ajunsese atât de ridicat, încât era clar că resursele viitoare ale Guvernului ar fi fost insuficiente pentru achitarea datoriei contractate.
O condiţie necesară a acestei solvabilităţi a Guvernului este ca rata de creştere a datoriei publice să fie inferioară ratei dobânzii. În caz contrar, datoria publică se acumulează într-un mod din ce în ce mai accelerat, până în momentul în care Guvernul nu va mai găsi un cumpărător pentru împrumuturile pe care ar dori să le facă, orice preţ ar oferi pentru acestea. Dacă în decembrie 2006 această condiţie era oarecum îndeplinită, în anii următori rata de creştere a datoriei publice a urcat dramatic. Între 2007 şi 2009, stocul datoriei publice a României a atins rate anuale cuprinse între 30% şi 34%, iar în mai 2010 era deja la 48%. Aceste valori sunt mult mai mari decât rata dobânzii din economie. Tendinţa, care continuă deja de patru ani, este îngrijorătoare şi este clar că ea trebuie schimbată urgent. Acest proces de curbare a ratei de creştere a datoriei publice este important nu numai pentru îndeplinirea criteriilor de la Maastricht, şi anume acela de a avea o datorie publică mai mică de 60% din PIB, ci mai ales pentru sustenabilitatea politicii fiscale a României. Sigur, o creştere economică susţinută în anii ce vin va avea un aport important în îmbunătăţirea raportului datorie publică/PIB, însă ideal ar fi ca stocul datoriei publice să fie diminuat în perioadele în care este posibil acest lucru.
Inacţiunea nu este o alternativă. Fără măsuri concrete de aducere sub control a datoriei publice, România are şanse reale de a intra, în următorii ani, în clubul ţărilor UE percepute a avea probleme de solvabilitate.
Laurian Lungu este managing partner Macroanalitica
