Ca urmare a acestor drastice verificări nu se vor permite bugete spectaculoase către fermieri, nici pentru plăţi complementare şi nici pentru ample lucrări de investiţii în mediul rural. Cu toate acestea, viitorul României este dependent de viitorul agriculturii româneşti. O simplă analiză a competitivităţii agricole ne arată uriaşul potenţial de care dispunem. Deşi 2011 a fost un an agricol foarte bun, productivitatea medie este la mai puţin de jumătate din cea pe care o găsim azi în majoritatea statelor vesteuropene. Deci avem cum să creştem! Ce este de făcut pentru a transforma acest vis în realitate?
O mare parte dintre fermieri ar spune că trebuie mai mulţi bani din partea statului, dar tot nu este suficient. Subvenţiile de astăzi sunt de 5 ori mai mari decât cele de acum 10 ani în timp ce producţiile aproape au stagnat la nivel naţional! Peste un milion de fermieri români au primit 130 de euro/ha pentru 2011, faţă de un 100 de lei/ha (27 de euro/ha) cât primeau în anul 2003, când începea acest mod de subvenţionare. Banii vor fi tot mai scumpi în viitor şi trebuiesc cheltuiţi cumpătat, cu mai multă atenţie, atât de guverne, cât şi de fermieri. 98% dintre fermierii ce primesc subvenţii, activează azi în economie ca persoane juridice. Contribuţia acestora către stat este strict aceea a impozitelor pe terenul agricol. Aceştia îşi cumpără input-urile agricole (seminţe, ierbicide, îngrăşăminte, carburanţi, etc.) cu un TVA de 24% care nu îl mai recuperează în nici un fel deoarece marfa lor se vinde fără TVA. Aceasta pare mai ieftină, iar fermierul persoană fizică, se bucură alături de consumator de acest preţ aparent scăzut. Dar în realitate, nerecuperarea TVA-ului îl duce la un cost mult mai mare. Adesea, fermierul preferă să cumpere inputurile de pe o piaţă gri-neagră în care acestea nu mai sunt facturate, nu mai poartă acel 24% TVA, dar nici vreo garanţie că este de calitate. Seminţe sau îngrăşăminte de proastă calitate înseamnă producţii diminuate. În acest fel singurul perdant este statul care alocă subvenţia la hectar fără a cere înapoi nimic, uneori nici măcar un teren lucrat.
Un simplu calcul ne arată azi că din cele 4 miliarde de litri de lapte ce se produc în România şi nu se vând către consumator cu TVA statul pierde în jur de 200 milioane de euro. Dacă această cantitate ar fi purtătoare de TVA, iar fermierii şi-ar recupera TVA-ul din costurile pe care le au, fiecare propietar de vacă de lapte ar recupera anual în jur de 300 lei pentru fiecare vacă deţinută. Adică exact diferenţa pe care fermierii au solicitat-o statului ca plată naţională complementară prin proteste în noiembrie 2011. Iar statul nu a mai avut bani să o achite pentru a menţine deficitul bugetar convenit cu Europa.
Oricine vede astăzi un câmp agricol românesc remarcă fâşiile de teren arabil fragmentat şi recunoaşte nevoia unei comasări de terenuri dacă se doreşte o productivitate ce s-ar putea compara cu cea din Austria sau Franţa. Însă dacă cineva doreşte în mod real să realizeze această comasare are nevoie de multă răbdare şi bani. Viitorii 5 miniştrii ai agriculturii vor trebui să urmărească aspectul comasării terenurilor promovând toate tipurile de stimulare pentru aceasta. Banii bugetului naţional investiţi în acest tip de politică se pot multiplica peste ani iar Comisia Europeană se poate lăsă convinsă să motiveze prioritar fermierii tineri să lucreze noile pământuri obţinute prin comasări.
Pentru a transforma agricultura în principalul motor economic al României trebuie în primul rând o viziune. În baza viziunii se construieşte o strategie ce pleacă de la situaţia actuală şi îşi propune nişte obiective. Obiectivele au nevoie de politici agricole stabile asumate de toţi politicienii, indiferent de culoare politică sau de doctrină. Politici precum cele de fiscalizare a agriculturii explicate mai sus sau de comasare a terenurilor sunt doar două exemple care pot însă aduce miliarde de euro pe an dacă sunt atent construite şi implementate prin legi clare ce trebuiesc respectate.
