Redactor, apoi senior editor și redactor șef adjunct al celei mai citite publicații economice de la noi, Petre Barbu a format câteva generații de jurnaliști. A scris mai multe piese de teatru și romane, iar succesul de care acestea se bucură îi conferă, fără niciun dubiu, titlul de cel mai bun scriitor dintre ziariștii români de presă economică. În prezent, este senior editor la revista Forbes România.

Capital: Cum ați ajuns să faceți parte din echipa de start a revistei Capital?

Petre Barbu: Cred că era octombrie 1992. Lucram atunci la revista „Cuvântul”. Am primit o ofertă din partea prietenului Doru Lionăchescu. Ne cunoșteam din ‘88, când eram colegi de stagiatură la Curtea de Argeș, la Electroargeș. Doru Lionăchescu m-a invitat să fac parte din redacția „Capital”, o revistă financiar-economică, ce urma să apară pe piață. El avea funcția de redactor-șef adjunct, dacă îmi amintesc bine.  Am ezitat o vreme, gândindu-mă că nu am pregătirea necesară pentru a scrie la o revistă economică. Între timp, plecase de la „Cuvântul” colegul Constantin Rudnițchi chiar la „Capital”. Și mutarea lui Rudi m-a încurajat: merită să încerc! Voi învăța și voi scrie numai despre ceea ce înțeleg, cu onestitate, dacă scriu fără să înțeleg, atunci cititorii se vor prinde că sunt impostor! – mi-am zis.

Atunci l-am cunoscut pe Valentin Negoiță, redactorul-șef al revistei „Capital”. Cred că Negoiță și Lionăchescu au avut un rol determinant în poziționarea editorială a revistei în acele vremuri tulburi, atât în presă cât și în societatea românească. Astfel, i-am cunoscut pe noii mei colegi: Ionuț Popescu, George Vulcănescu, Valentin Nuham, Andreea Roșca, Viorica-Ana Chișu și Ioan Georgescu, Dumnezeu să-l odihnească… Mai era și un ziarist elvețian, un fel de consilier din partea grupului Ringier, de la care am învățat multe lucruri, am uitat cum îl cheamă…

După o vreme, au venit în echipă și Maria Vaschi, Mircea Caster și Andi Lupu, secretar-general de redacție. Cred că a fost o echipă de ziariști responsabili și pasionați. 

Capital: Numiți un articol/subiect publicat în Capital care a avut un impact major pentru societatea românească.

 

Petre Barbu: Drept să spun, nu-mi amintesc un articol cu „impact major”. Pe de altă parte, eu nu cred că presa trebuie „să bubuie” în societate. Eu cred că presa trebuie să informeze. Corect. Cu onestitate. Numai așa își câștigă și își menține credibilitatea. Din această perspectivă, cred că începuturile revistei „Capital” au fost marcate de onestitate. Se scriau multe articole și interviuri cu antreprenori români și străini, mai cu seamă români, oameni care învățau să facă business, care înființau firme, care să străduiau să face ceva în afara statului „protector”. Nu erau toți premianți. Lumea românească se afla la începuturile unei noi epoci. Unii ca spectatori, alții ca întreprinzători. Cred că revista „Capital” de atunci a fost o oglindă fidelă a începuturilor capitalismului în România. Mă rog, capitalism atât cât s-a putut pe vremea unei guvernări profund nocive dezvoltării (Guvernul Văcăroiu).

Totuși, revin la întrebarea inițială și răspund că au fost articole și analize bine scrise, dar sunt rezervat în privința „impactului major”.

Capital: Ce dificultăți ați întâmpinat în primii ani la revista Capital?

Petre Barbu: Aveam două telefoane fixe în redacție. Uneori, funcționa un singur telefon. Trebuia să stăm la rând ca să putem suna, să fixăm întâlniri, să ne documentăm, să întrebăm, să ne facem treaba de ziariști. Aveam și niște mașini de scris cam firave, care se cam defectau. Redactarea unui articol, adică scrierea propriu-zisă, dura foarte mult comparativ cu viteza din prezent. Cred, totuși, că am scris articole mult mai așezate, mai de substanță, mai bune decât în anii care au urmat. Tehnologia este foarte bună, sunt fericit că am prins aceste vremuri, dar tehnologia asta ne grăbește și ne face superficiali. Atât în scris, cât și în receptare.

Pe de altă parte, în ciuda acelor „mijloace de comunicare rudimentare”, cred că disponibilitatea interlocutorilor noștri de dialog era mai mare. Vreau să spun că ajungeam mai ușor să facem interviuri cu diverși oameni de afaceri sau directori din instituțiile de stat. Pe vremea aceea nu existau PR-iști, nu erau agenții de PR, consilieri de comunicare și imagine, care să fie un filtru (dobitoc) la interlocutorul vizat, care să-ți ceară întrebările dinainte, care să-ți solicite printurile la verificat înainte de publicare, care să fie obsedați de imaginea spălată a clientului… Acum este un ritual al imaginii. Managerul și PR-istul sunt obsedați ca să iasă cât mai cosmetizat. Nu contează ce spune în interviu (de obicei, numai banalități), importantă este „poza”, să dea bine în piață, să dea bine la șefii mai mari! Atunci, exista o autencitate, specifică începutului.

 

Capital: Vă amintiți o întâmplare mai specială din perioada în care ați lucrat la Capital?

Petre Barbu: Întâmplare specială? Nu, nu-mi amintesc, îmi pare rău!

Îmi amintesc că, în acei ani, aveam voie să fumăm la birou. Era un lucru bun pentru scris. Fumam o țigară, două, și apoi clămpăneam la mașină până oboseam.

Apoi, păstrez amintirea unei atmosfere de redacție care era chiar orientată către problemele ce țineau de muncă. Se discuta cu pasiune despre subiecte, despre evenimentele social-politice, despre lumea în care trăiam. Nu erau invidii, contre, jigniri, scandaluri, panarame, delațiuni la șefi și alte mizerii din astea. Nici patronatul nu ne ordona să scriem la comenzi, să facem audiență, nu ne amenința cu tăieri de salarii sau alte porcării care să ne inhibe scrisul.

Probabil că păstrez o amintire cam romanțată și idilică pentru acei ani. Dar aceastea sunt amintirile mele din urmă cu 25 de ani. Și chiar nu mă forțez să-mi amintesc ceva „special”.  

Capital: Ce mesaj aveți pentru cititorii de astăzi ai Capital?

Petre Barbu: Să nu-și vândă sufletul.