Stoparea, timp de aproape trei săptămâni, a furnizării de gaze ruseşti a crescut afacerile unor furnizori de păcură ori cărbune şi a repus în discuţie alternativa combustibililor alternativi şi situaţia independenţei energetice a României. Producătorii de energie electrică şi termică din România urmau să folosească, în iarna 2008/2009, circa 3,27 miliarde de metri cubi de gaze naturale (peste o şesime din consumul anual naţional), la care se adaugă 17 milioane de tone
Stoparea, timp de aproape trei săptămâni, a furnizării de gaze ruseşti a crescut afacerile unor furnizori de păcură ori cărbune şi a repus în discuţie alternativa combustibililor alternativi şi situaţia independenţei energetice a României.
Producătorii de energie electrică şi termică din România urmau să folosească, în iarna 2008/2009, circa 3,27 miliarde de metri cubi de gaze naturale (peste o şesime din consumul anual naţional), la care se adaugă 17 milioane de tone de lignit şi 2,2 milioane de tone de huilă (aproape toată producţia internă anuală de cărbune) şi 220.000 de tone de păcură – tot combustibilul utilizat valorând aproximativ 6,5 miliarde de lei.
În primele săptămâni din ianuarie, perioadă în care intrările de gaze ruseşti au fost reduse sau oprite – în total, livrările scăzând cu aproape 200 de milioane de metri cubi -, piaţa locală a energiei a intrat în fibrilaţie. Pe de o parte, importatorii de gaze au suferit pierderi estimate, în funcţie de preţul contractat cu Gazprom, la circa 100 de milioane de dolari, pe de altă parte, termocentralele s-au trezit că sunt obligate să scadă cantitatea de gaze utilizată şi să găsească înlocuitori (acolo unde le permitea tehnologia utilizată).
„Prioritatea este reducerea în continuare a livrărilor de gaze către CET-uri şi înlocuirea cu combustibil alternativ“, spunea, la acea dată, ministrul economiei, Adriean Videanu. În marea majoritate a cazurilor, s-a apelat, ca variantă de rezervă, la păcură. Impactul asupra termocentralelor nu a fost unul dramatic. Uneori, chiar din contră. Potrivit Termoelectrica, datele preliminare aferente lunii ianuarie arată că utilizarea păcurii a redus costul de producţie cu 2,5%.
Cine a tras lozul câştigător al crizei gazelor
Din cauza contextului inedit, producătorii de energie au primit liber de la Guvern să cumpere păcură fără licitaţie. „Am luat decizia de a decreta situaţie de urgenţă. Aceasta dă posibilitatea negocierii directe la achiziţia de combustibili pentru siguranţa aprovizionării“, anunţa, la începutul lunii, ministrul Videanu. Cu alte cuvinte, furnizorii de păcură au avut de câştigat din trei direcţii: au primit comenzi neaşteptate, preţul s-a majorat cu circa 50% pe plan internaţional, ca urmare a cererii crescute din estul şi centrul Europei, şi au scăpat şi de procedurile complicate ale licitaţiilor.
Principalii câştigători au fost producătorii interni: Petrom a semnat un contract pentru 200.000 de tone de păcură cu Elcen, 48.600 de tone către Termoelectrica şi 12.000 de tone către Electrocentrale Galaţi, iar Rompetrol a furnizat 2.000 de tone către CET Midia şi 1.000 de tone către Enet Focşani.
„Nu s-au semnat contracte noi. În toate cazurile, a fost vorba despre suplimentări ale unor contracte deja existente“, ne-au explicat reprezentanţii Petrom. Deşi nu vor să discute despre preţuri, având în vedere creşterile semnificative din perioada crizei gazelor, se poate estima că Petrom a obţinut, în ianuarie, 20-25 de milioane de dolari în plus pentru păcura sa faţă de ce ar fi primit în decembrie.
Şi importatorii au reuşit să prindă nişte nişe, chiar dacă nu au evoluat spectaculos. Master Chem Oil, din Elveţia, a încheiat cu Sucursala Electrocentrale Constanţa contracte pentru 13.000 de tone de păcură din surse externe.
„În ultimele două săptămâni, nu s-a înregistrat o creştere semnificativă a importurilor de păcură, singurele cantităţi care s-au predat catre CET-urile din ţară sunt 14.000 de tone – 4.000 de tone pentru CET Constanţa şi 10.000 de tone pentru Termoelectrica“, a declarat Gabriel Daraban, directorul comercial al Oil Terminal. Totuşi, cele 14.000 de tone reprezintă 20% din cantitatea importată în perioada ianuarie-octombrie 2008. În plus, trebuie spus că prin Oil Terminal intră doar păcura sosită pe mare, cea adusă feroviar folosind alte depozite.
Nevoia de combustibili alternativi la gazele naturale a fost simţită, indirect, şi de Bursa Română de Mărfuri. „În anul 2008, la BRM, în ringul produselor petroliere, s-a tranzacţionat o cantitate de 20.550 tone păcură, în valoare totală de aproape 30 milioane de lei. Printre beneficiari se numără Electrocentrale Oradea, CET Iaşi şi Societatea Naţională a Sării“, ne-a declarat Laura Severin, de la Biroul de Presă al BRM.
Spre comparaţie, în prima jumătate a lunii ianuarie 2009, „s-au înregistrat la Bursa de Mărfuri ordine de vânzare pentru o cantitate de 80.000 tone păcură“. Totuşi, nu s-a finalizat nicio tranzacţie, iar explicaţia este simplă – având în vedere declararea situaţiei de urgenţă, achiziţiile de combustibil s-au efectuat prin negociere directă.
Păcura, scumpire cu 60% în ianuarie, în ringul BRM
Şi la nivelul cotaţiilor păcurii la BRM s-a înregistrat o evoluţie spectaculoasă: după un maxim de 1.815 lei pe tonă (fără accize, TVA şi taxe de transport) în iunie 2008 (perioadă în care barilul de petrol se învârtea în jurul valorii de 140 de dolari), în decembrie, tona de păcură se vindea cu 799 de lei (barilul era cotat, atunci, între 40 şi 50 de dolari). Pe 15 ianuarie, cotaţia păcurii ajunsese la 1.281 de lei, cu 60% mai mult (din cauza deprecierii leului în raport cu dolarul, creşterea reală de preţ a fost de 50%).
Nu toată lumea a reuşit, însă, să profite. „Noi nu am înregistrat nicio comandă suplimentară. Clienţii noştri nu au bani şi au restanţe şi la plata comenzilor anterioare, aşa că probabil au apelat la alte surse“, spune Radu Orzaţă, directorul comercial al importatorului Unicom Holding. De exemplu, rezervele de stat, de la care termocentralele au împrumutat câteva zeci de mii de tone de păcură. Alţii, ca Lukoil, au fost surprinşi de criza gazelor cu rafinăria închisă pentru modernizare, aşa că au ratat ocazia de a-şi spori vânzările.
Producţia locală de păcură este dominată de Petrom – compania deţinută de grupul austriac OMV a fabricat, în 2007, 737.000 de tone. Urmează Rompetrol, cu circa 72.000 de tone, şi Lukoil, cu o cantitate aproximativ identică. În ceea ce priveşte importurile, piaţa e dominată de Unicom Holding, companie aparţinând familiei Iavorski (cetăţeni moldoveni). Aceasta a adus în România, în 2007, 60.000 de tone de păcură (adică circa 60% din cantitatea totală).
„Anul trecut, însă, volumul de păcură importat de noi a scăzut cam la jumătate, aceeaşi tendinţă existând şi în cazul cărbunelui: dacă în 2007 am importat cam 500.000 de tone, în 2008 am ajuns la numai 50% din această cantitate“, ne-a declarat Radu Orzaţă.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), în 2007, România a importat 103.000 tone de păcură, împărţită aproape egal pe surse între Rusia şi Ucraina, şi a exportat o cantitate de aproape cinci ori mai mare (489.000 tone), în principal către Turcia (128.000 de tone), Bulgaria (122.000 de tone), Italia (67.000 de tone), Gibraltar (60.000 de tone) şi Liban (57.000 de tone). În acelaşi timp, în primele zece luni din 2008, au fost importate 69.000 de tone de păcură (în general din Rusia – 53.000 de tone şi Austria – 11.000 de tone) şi au fost exportate nu mai puţin de 801.000 tone, principalii clienţi fiind Turcia (276.000 de tone), Bulgaria (95.000 de tone), Malta (82.000 de tone) şi Ucraina (77.000 de tone).
O alternativă doar pentru situaţii-limită
Ar fi păcura o alternativă viabilă pe termen lung, nu doar în situaţie de criză? „Din păcate nu, din cauza nivelului de poluare foarte ridicat pe care îl generează folosirea acesteia“, spune Iulian Iancu, preşedintele Comisiei pentru Industrii şi Servicii din Camera Deputaţilor. „Aceasta este o alternativă doar pentru situaţii de criză şi s-a dovedit mai avantajoasă acum, datorită cotaţiei favorabile a ţiţeiului şi faptului că am avut şi stocuri“, completează Iancu.
În opinia deputatului PSD, pe termen lung trebuie să avem în vedere nu neapărat păcura ca alternativă, dar nici acest combustibil nu trebuie neglijat. „Trebuie gândit un mix optim de energie acompaniat de un mix optim de tehnologie, în aşa fel încât să ne îndeplinim şi angajamentele de mediu şi să obţinem şi cel mai bun preţ la energie. De aici trebuie pornită strategia de modernizare a complexurilor energetice“, mai spune şeful Comisiei pentru Industrii. „Trebuie să achiziţionăm tehnologii care să crească eficienţa acestor complexuri, să îmbunătăţească randamentul folosirii lignitului către 40%, iar al huilei, spre 55%, ceea ce ar fi foarte apropiat de randamentul de 60% al gazelor naturale, care vor rămâne însă cea mai curată hidrocarbură“.
Dar cea mai importantă măsură pe care autorităţile trebuie să o adopte de urgenţă este implementarea legislaţiei comunitare secundare în domeniul energiei, care să dea drumul proiectelor de cogenerare a energiei. „Legislaţia respectivă este blocată în Parlament încă din 2004“, spune Iulian Iancu. „Dacă o aveam acum, nu am fi avut costuri mari la energia termo sau dificultăţi în alimentarea unor regiuni cu energie“, adaugă acesta.
În ceea ce priveşte proiectele internaţionale pentru construcţia de conducte alternative de alimentare cu gaze, Iancu spune că România trebuie să se implice atât în proiectul Nabucco, al Uniunii Europene, cât şi în varianta susţinută de ruşi, South Stream. „Există însă acum şi o a treia cale pe care nu ar trebui să o neglijăm, şi anume importul de gaze naturale lichefiate (GNL), deoarece acum există tehnologia de transport sigur al acestora, inclusiv prin strâmtoarea Bosfor“, încheie şeful Comisiei pentru Industrii şi Servicii din Camera Deputaţilor.
Huila şi lignitul, comenzi în creştere
Există şi o altă categorie de termocentrale care pot scăpa de dependenţa de robinetul rusesc – cele care funcţionează, în paralel, cu gaze naturale şi cărbune. Printre ele, CET Arad, care utilizează 80% cărbune şi 20% gaze, cea din Drobeta-Turnu Severin sau cea din Paroşeni. Mai mult, există proiecte, cum ar fi cel al Enel (care doreşte să construiască la Galaţi o termocentrală de 800 Mw, ce ar urma să utilizeze drept combustibil cărbunele), care iau în calcul, printre alţi factori, tocmai un grad mai mare de libertate faţă de furnizorii din Răsărit.
Problema este că, la fel ca în cazul gazelor, producţia internă de lignit şi, mai ales, de huilă este insuficientă faţă de consum. Pe de altă parte, există marele avantaj că nu depinzi de o singură sursă, ci te poţi aproviziona de oriunde din lume şi îţi poţi negocia preţul independent de argumente geopolitice. Apoi, dacă există cerere, producţia poate fi crescută – de exemplu, în această lună, minerii din Oltenia au fost chemaţi la muncă şi în weekend, pentru a răspunde comenzilor de lignit aflate în creştere. Iar măsuri similare ar putea fi luate şi în Valea Jiului.
Potrivit responsabilului PR al Companiei Naţionale a Huilei (CNH), Oana Stoicuţă, producţia a totalizat 2,45 milioane de tone în 2007 şi 2,57 milioane de tone în 2008, livrată în totalitate pe piaţa internă, clienţii fiind Electrocentrale Deva şi CET Paroşeni. În acelaşi timp, conform datelor INS, am importat 2,77 milioane de tone de huilă, în primele zece luni din 2008, şi 4,49 de milioane de tone în 2007.
Un calcul simplu ne arată că, în urmă cu doi ani, producţia internă a acoperit numai aproximativ 35% din consumul României, iar situaţia nu s-a schimbat radical nici în 2008, având în vedere că importurile din noiembrie şi decembrie sunt, de obicei, semnificativ mai mari decât în celelalte luni.
În 2007, principalele surse externe de huilă au fost Rusia (2,24 milioane de tone), SUA (1,28 milioane de tone), Australia (0,5 milioane de tone), Ucraina (0,25 milioane de tone) şi Kazahstan (0,1 milioane de tone). În perioada ianuarie – octombrie 2008, clasamentul a rămas asemănător, cu menţiunea că SUA (1,05 milioane de tone) a devenit un furnizor aproape la fel de important ca Rusia (1,09 milioane de tone), iar Canada şi Columbia (cu circa 70.000 de tone fiecare) au înlocuit Kazahstanul.
Situaţia este totuşi mult mai bună în cazul lignitului – doar 4% din consum este asigurat din import, ceea ce înseamnă, însă, că livrările externe nu pot fi excluse din calcul nici în cazul acestui combustibil. „Cantitatea de lignit produsă de Societatea Naţională a Lignitului Oltenia SA (SNLO) în anul 2007 a fost de 18,807 milioane de tone, iar în 2008, de 18,046 milioane de tone.
În anii 2007 şi 2008, SNLO nu a avut activităţi de export al lignitului, principalii clienţi fiind locali: CE Craiova, CE Rovinari, CE Turceni, CET Oradea, CET Arad, Colterm Timişoara, CET Braşov, RAAN Drobeta-Turnu Severin şi CET Govora“, a precizat pentru Capital consilierul de relaţii publice Doru Strîmbulescu.
În acelaşi timp, în 2007 am importat 812.000 tone de lignit (375.000 de tone din Ungaria, 210.000 tone din Serbia, şi restul, în cantităţi aproximativ egale, din Cipru şi Rusia), iar în primele zece luni ale anului trecut 270.000 de tone (din care 157.000 de tone din Serbia şi 111.000 de tone din Ungaria).
Ca şi în cazul păcurii, unul dintre marile dezavantaje ale utilizării cărbunelui este gradul semnificativ mai mare de poluare. „Există, desigur, tehnologia necesară pentru a reduce emisiile nocive, însă este nevoie de investiţii de ordinul miliardelor de euro pentru a o implementa“, explică Anton Roşu, director executiv al Institutului Naţional Român pentru Studiul Amenajării şi Folosirii Surselor de Energie (IRE). Cum însă sume de aceeaşi mărime ar fi necesare pentru construcţia a două noi reactoare la Centrala Atomică de la Cernavodă sau pentru modernizarea unei bune părţi a hidrocentralelor României, este greu de crezut că vom avea prea curând termocentrale ecologice pe cărbune.
Cel mai probabil, dacă vor exista bani pentru sistemul energetic, aceştia vor fi dirijaţi spre energia nucleară şi cea hidro, al căror principal avantaj este că sunt semnificativ mai ieftine decât cele bazate pe cărbune sau hidrocarburi.
Adriean Videanu, ministrul Economiei
737.000 de tone de păcură au ieşit, în 2007, pe porţile rafinăriilor Petrom, concernul dominând autoritar piaţa locală de profil. O bună parte din producţie a fost exportată
Iulian Iancu, preşedintele Comisiei pentru Industrii şi Servicii din Camera Deputaţilor
PROFIT / CÂŞTIGĂTORI ŞI PERDANŢI
PETROM
Este, fără îndoială, marele câştigător. A reuşit să vândă, în câteva săptămâni, circa o treime din producţia anuală de păcură, din care 200.000 de tone au fost furnizate către Elcen. Mai mult, a obţinut un preţ cu circa 50% mai mare decât ar fi primit cu o lună înainte, câştigul putându-se estima la circa 20-25 de milioane de dolari.
ROMPETROL
A reuşit să plaseze o parte din rezervele de 10.000 de tone de păcură pe care le deţinea înainte de oprirea gazelor către termocentralele din Midia şi Focşani.
UNICOM HOLDING
Cel mai mare importator de păcură şi unul din marii importatori de cărbune din România nu a simţit niciun impact al scăderii disponibilului de gaze naturale asupra solicitărilor de combustibili alternativi.
LUKOIL
Compania rusă a fost prinsă pe picior greşit de criza gazelor: rafinăria Petrotel din Ploieşti este închisă până la mijlocul lunii februarie, pentru lucrări de modernizare, iar păcura produsă de firma-mamă din Rusia conţine mai mult sulf decât limita maximă admisă în Uniunea Europeană.
MASTER CHEM OIL
Compania elveţiană a livrat către Sucursala Electrocentrale Constanţa 13.000 de tone de păcură din import.
VITOL
Firma elveţiană, fostă furnizoare de ţiţei pentru Rompetrol, a ştiut să profite de context şi a scos la vânzare în România 80.000 de tone de păcură şi 55.000 de tone de cărbune imediat după începerea crizei gazelor.
ECO PETROLEUM
Firma constănţeană nu a livrat suplimentar decât o cantitate neimportantă de păcură.
