În urmă cu câțiva ani, piața leasingului a suferit un adevărat cutremur când Finanțele s-au gândit să solicite, de la companiile de leasing, TVA pentru comisioanele pe care aceste firme le încasau de la societățile de asigurări, pentru o activitate care de altfel este scutită de TVA. Atunci piața era în creștere, companiile au absorbit pierderile și și-au continuat activitatea, separând însă activitatea de intermediere în firme de brokeraj în asigurări. Finanțele au fost mulțumite, problema de formă era rezolvată…

La începutul acestui an, în plină criză, piața leasingului financiar a avut parte de o modificare „subtilă“ a normelor de aplicare ale Codului fiscal în ceea ce privește obligativitatea de a colecta TVA pentru bunurile constatate lipsă din gestiune. Ce sunt bunurile lipsă din gestiune? Acestea nu sunt definite nici de Codul fiscal, nici de directivă, care nici măcar nu face referire la astfel de bunuri.

Se pare însă că ulterior campaniei de depistare a fraudelor cu bunuri mobile care făceau obiectul contractelor de leasing financiar, în special fraude de tip carusel, derulată de ANAF în anii 2008-2009, Ministerul Finanțelor a făcut uz de libertatea acordată de legislația europeană de a impune orice măsuri adecvate în vederea diminuării evaziunii fiscale. Din păcate, modalitatea de implementare a așa-ziselor măsuri antifraudă lovește din plin și fără discernământ în întreaga industrie a leasingului financiar, deja serios afectată de criza financiară.

Intenții bune, rezultate rele

Așa cum suntem deja obișnuiți, modificarea legislativă nu a fost suficient de temerară încât să vizeze textul Codului fiscal, ci pe cel al normelor metodologice de aplicare a acestuia. Mai exact, prin Hotărârea de Guvern nr. 150/2011 care a intrat în vigoare la 1 martie 2011, s-a introdus obligația societăților de leasing de a colecta TVA pentru bunurile nerecuperate și care au făcut obiectul unor contracte de leasing reziliate. Conform definiției nou-introduse, se consideră că bunurile nerecuperate sunt lipsă din gestiune la expirarea termenului contractual pentru restituirea bunului de către utilizator, dar nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la data rezilierii contractului. Baza de impozitare este dată de cuantumul capitalului rămas de facturat.

Cum în interesul recuperării bunurilor acordate în leasing este stipularea unui termen de recuperare cât mai scurt, fiscal vorbind, acest termen ajunge să funcționeze împotriva societății de leasing și în favoarea utilizatorului rău-platnic.

Cum poate însă un bun să fie considerat „lipsă în gestiune“ dacă el există, circulă pe drumurile publice, dar societatea de leasing nu îl poate recupera din diverse motive? HG nr. 150/2011 a instituit astfel o prezumție absolută a lipsei din gestiune, care sfidează buna-credință și realitatea, în cazuri tipice precum cel în care contractul de leasing se reziliază dar bunul mobil este în custodia legală a unui terț (poliție, service etc.). Cât de corectă este, în aceste cazuri, considerarea bunului ca lipsă din gestiune? Exemplele pot continua: contract reziliat, dar care formează obiectul unui litigiu (bunul fiind reținut și declarat ca atare de către utilizator) sau bun identificat, dar nerecuperat încă.

În contextul în care nici legislația civilă actuală și nici autoritățile nu ajută cu nimic societatea de leasing în recuperarea rapidă a bunului a cărui proprietară este de drept, aceasta trebuind să suporte onorarii de executare, eventuale cheltuieli de judecată și să înfrunte luni, poate chiar ani pentru a-și recupera bunul – tot societatea de leasing este cea sancționată de noua politică fiscală. Finanțele nu s-au gândit însă niciodată să sancționeze debitorul de rea-credință. De ce oare? Ca să nu mai vorbim și de aspecte care vizează zona penalului, dar pe care, în înțelepciunea sa, legiuitorul român a ales fie să nu le sancționeze, fie să prevadă sancțiuni ridicole…

Urmând metoda tipic românească de a strânge bani la buget omorând găina care face ouă, ANAF a declanșat deja inspecții fiscale la majoritatea societăților de leasing.

Unde-i lege e tocmeală

Claritatea și certitudinea textului de lege existent de-a lungul timpului au generat însă o uriașă dispută la nivelul inspectorilor fiscali privind modalitatea de interpretare și colectare a TVA pentru bunurile constatate lipsă din gestiune în anii anteriori. Unele inspecții aplică retroactiv regula anului 2011, considerând bunurile lipsă din gestiune la expirarea termenului contractual de restituire a bunului, chiar dacă rezilierea a avut loc în anul 2009, altele iau lista contractelor reziliate și a bunurilor nerecuperate la data de 1 martie 2011, pe când altele colectează TVA în funcție de data de 31 decembrie a fiecărui an, dată-limită pentru inventarierea anuală.

Diferența dintre aceste abordări nu este neapărat TVA-ul, cât majorările de întârziere.

Scriam cu câteva săptămâni în urmă despre necesitatea introducerii unui principiu nou în legislația fiscală: „in dubio contra fiscum“. Această nouă „speță“ nu face decât să întărească nevoia unui astfel de principiu. Îndoiala creată de HG nr. 150/2011 va aduce în principal procese, posibil falimente și poate și ceva bani la buget. Cu ce preț însă?