După nici jumătate de an de la momentul în care a văzut prima Revoluţie în direct, Occidentului i s-a arătat o altă Românie: una în care hoarde de mineri, transformaţi în forţe de ordine şi sprijiniţi de puterea politică, dădeau cu bâta, la propriu şi la figurat, în plăpânda democraţie înfiripată în decembrie 1989.

Mineriada din iunie ’90 este, de fapt, consecinţa unui şir de evenimente, fiecare de natură să pună o mare stavilă în calea trecerii la capitalism, şi nu poate fi judecată separat de ele atunci când se pun chinuitoarele întrebări care au însoţit tranziţia: de ce ungurii o duc mai bine ca noi? De ce la ei au venit străinii şi la noi nu, de ce n-au venit americanii etc…

Încă din primele luni ale anului, a existat suspiciunea că noua conducere provizorie instalată în 22 decembrie’89, în frunte cu fostul comunist Ion Iliescu, intenţionează să-şi permanentizeze puterea. Proaspăt reînfiinţatele partide istorice au organizat manifestaţii în Bucureşti, iar puterea, benefiicind şi de serviciile unei televiziuni publice aservite, a organizat contramanifestaţii, la care au participat atât muncitori de la marile uzine bucureştene, cât şi mineri aduşi din Valea Jiului. Au fost bătăi, arestări, devastări de spaţii, dar de mică amploare.

Frontul Salvării Naţionale (FSN) a anunţat că va participa la alegerile din 20 mai, pe care tot el (printr-o structură, în care, de ochii lumii, a invitat şi opoziţia – Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională) le organiza. Aprilie 1990 a marchat debutul a ceea ce s-a numit „fenomenul Piaţa Universităţii”. Mii de oameni s-au strâns în piaţă (denumiţi de Iliescu „golani”), au demonstrat zi de zi împotriva neo-comunismului, balconul de la Universitate devenind o tribună a mesajelor anticomuniste la care a avut acces oricine. Poporul a decis însă altceva la 20 mai, zi care a rămas în istorie sub numele de „duminica orbului”: FSN a ieşit câştigător cu aproape 70%, iar Ion Iliescu a devenit preşedinte cu 85%, în condiţiile unei participări masive la vot: aproape 90% din populaţia cu drept de vot.

Poliţia, împotriva tinerilor

Piaţa Universităţii a început să se golească treptat, ca efect al retragerii principalelor asociaţii civice şi studenţeşti care au organizat manifestaţiile, dar asta n-a împiedicat poliţia să intervină în forţă în dimineaţa de 13 iunie. Au distrus corturile care mai erau amplasate, au făcut arestări, manifestanţii au reacţionat, iar în sprijinul poliţiei au venit coloane cu muncitori de la IMGB. Mai multe autobuze ale poliţiei au fost incendiate (există unele dovezi cum că Poliţia a făcut asta, la ordin), la fel ca şi sediile Poliţiei Capitalei şi Ministerului de Interne. TVR a difuzat imaginile cu centrul Capitalei înecat în fum, inducând milioanelor de români senzaţia că huliganii au devastat tot oraşul, după care şi-a întrerupt emisia, pe motiv că ar fi fost atacată. Ion Iliescu a rostit ulterior un discurs televizat, cerând tuturor forţelor „conştiente şi responsabile” să vină să apere Guvernul şi Televiziunea de elementele extremiste.

Au venit şi minerii

În dimineaţa următoare, trenurile cu mineri din Valea Jiului au ajuns în Gara de Nord şi ortacii au împânzit Capitala. O parte au mers în piaţă, au devastat sediile mai multor facultăţi şi au luat la bătaie pe oricine semăna a intelectual, o parte au devastat sediile partidelor istorice, unde s-a spus că ar fi găsit valută şi arme, iar o parte alţii au ocupat Televiziunea.

Ajutată de mineri, Poliţia a arestat de pe stradă zeci de oameni, care au fost anchetaţi şi bătuţi. În 15 iunie, Iliescu i-a adunat pe mineri la Romexpo, unde le-a mulţumit pentru faptul că au salvat democraţia, după care le-a cerut să se întoarcă acasă. Bilanţul oficial al victimelor acelor zile, oricum controversat: 746 de răniţi şi şase morţi. Nimeni nu a lămurit oficial până acum ce rol a avut puterea în a-i îndruma pe mineri să facă ce au făcut în Bucureşti, după cum au existat opinii cum că cei care instigat la bătăi şi incendieri ar fi fost persoane deghizate în mineri. Există câteva lucruri certe: după sugrumarea vocii opoziţiei, Iliescu a rămas la putere încă 6 ani, reformele nu s-au făcut, capitalul străin a ocolit România, privatizarea capitalului de stat a întârziat, inflaţia a urcat la niveluri astronomice, mai multe bănci au capotat şi ţara a ajuns la un pas de faliment.

DETALII:
Citeşte şi ROMÂNIA DUPĂ 20 DE ANI: Top 10 evenimente care ne-au tras înapoi