Conform datelor statistice, trăim un moment de glorie. România a reușit să aibă un nivel al creșterii economice record, situându-se pe primele locuri în ierarhia europeană.
Atât guvernul anterior cât și cel prezent nu contenesc cu laudele în încercarea de a-și atribui meritele acestei creșteri. Cât din această creștere s-a materializat în beneficiul imediat al cetățeanului prin creșterea, de exemplu, a salariilor din sectorul public, ar putea fi o întrebare oportună dar nu face parte din prezenta analiză. Întrebarea pe care o punem acum este însă la fel de oportună deși nu vizează problematica imediată a cetățenului ci pe cea de o perspectivă mai îndelungată, anume: cât de reală și de sustenabilă este această creștere dacă o dezbrăcăm de orice haină conjuncturală, descifrându-o în cheia adevăratei capacități a economiei de a-și valorifica resursele. Această cheie o reprezintă PIB-ul potențial.
PIB-ul potențial este definit ca fiind ”cel mai înalt nivel al produsului interior brut posibil de menținut pe termen lung de către economia națională. Altfel spus, este nivelul pe care o economie îl poate susține în condițiile unei utilizări depline a factorilor de producție, cu un nivel scăzut al șomajului ( considerat normal în baza Legii Okun conform căreia pentru o creștere economică de 3% este necesară o scădere a ratei șonajulu de 1%) și fără tensiuni inflaționiste” . În plan teoretic, s-au evidențiat două curente care propun versiuni diferite de interpretare (metodologii) a PIB-ului potențial. Prima este cea neoclasică, în conformitate cu care PIB-ul potențial este pus în legătură cu oferta agregat, tratată ca motor de creștere cu caracter de ”trend”. Teoria neoclasică apreciază că PIB-ul potențial este influențat de șocurile exogene ale creșterii productivității. Acestea impulsionează oferta agregat care, la rândul său, determină menținerea trendului pozitiv al creșterii tocmai datorită fluctuațiilor output-ului provenit prin productivitate. Concluzia este că fluctuațiile de ritm ale ciclului de business nu sunt cauzate de insuficiența cererii agregat sau de schimbarea politicilor economice ci de comportamentul investițional al actorilor economici care acționează în funcție de fluctuația conjucturală (exogenă) a șocurilor de productivitate. Arthur Okun ( Legea Okun) a dezvoltat această abordare prin demonstrarea faptului că datorită fluctuațiilor conjucturale, creșterea economică este condiționată de șomaj printr-o relație empirică între ”output gap” ( diferența dintre producția potențială și producția efectivă) și fluctuația șomajului, ceea explică importanța coordonării pieței marfare cu cea a forței de muncă pentru menținerea ”trendului” de sustenabilitate pe termen lung a creșterii economice.
Cea de a doua versiune de apreciere a PIB-ului potențial este cea keynesiană care susține că nivelul maxim la care poate ajunge valorificarea factorilor de producție nu poate fi apreciat și admis decât în cazul în care nu este sursă de tensiuni inflaționiste. Se consideră că maximizarea PIB-ului este o funcție directă a maximizării capacitățiilor de producție ceea ce înseamnă că fluctuația ciclurilor de business depinde esențial de dinamica cererii agregat în relație cu un nivel al ofertei agregat a cărei evoluții este relativ lentă (trend pe termen lung). În concluzie, conform viziunii keynesiene, nivelul PIB-ul potențial este nivelul compatibil cu o rată a șomajului care nu conduce la creșterea inflației.
Indifierent de viziunile asupra modului de interpretare a PIB-ului potențial, important este faptul că toate converg spre ideea unui trend al creșterii fără efecte perverse de natura șomajului și, mai ales, a inflației. Pentru politica economică este mai important de a asigura o traiectorie sustenabilă și corectă a economiei decât de a asigura creșteri de spot bazate pe factori exogeni/conjuncturali. Din acest punct de vedere, o politică economică modernă și debarasată de presiuni politico-electorale trebuie să știe dacă rata creșterii este prea mare sau prea mică relativ la marja de utilizare a factorilor de producție în sensul utilizării excesive sau a inutilizării rezonabile a capacităților.
Ritmul, în sine, nu reprezintă mare lucru nici în comparabilitate istorică și nici internațională. 4% creștere în România poate fi mult față de perioada crizei dar este extrem de puțin față de creșterea Chinei, de exemplu. Putem judeca ”succesul” românesc și prin factorii care au condus la creștere. Dacă cei 4% românești s-au obținut prin forțarea conjuncturală a consumului ne putem întreba ce valoare au față de o creștere de 0,7% ca urmare a efectelor politicii educaționale finlandeze. Este, de fapt, problema calității creșterii economice și a reflectării sale în dezvoltarea și modernizarea economic-socială.
Prin analiza PIB-ului potențial decidenții politicii economice pot decela factorul conjunctural de cel structural deoarece acest indicator măsoară nivelul maxim pe care îl poate atinge creșterea în condițiile concret-istorice ale numărului populației active și a stocului de capital fără a determina o creștere a inflației. Ideea este că în lipsa unui prag (nivelul maxim al creșterii) bine determinat, orice tentativă de scădere a șomajului prin accelerarea creșterii va duce și la o accelerare a inflației (vezi curba Phillips). Evident, dificultatea constă în determinarea acelui prag, altfel spus, dificultatea măsurării procentului de șomaj care nu poate fi absorbit prin simple politici de relansare economică ci doar prin reforme structurale pe termen mediu și lung. Dacă pragul este cunoscut , rata creșterii fără efecte perverse ar putea fi determinată ținând cont de ritmul investițiilor, de evoluția populației active și de trendul prognozat al dinamicii productivității ca și de rata de valorificare a capitalului.
Expunerea de mai sus referitoare la bazele teoretice ale constituirii și utilizării indicatorului PIB potențial nu este întâmplătoare. Ea poate da o imgine concretă asupra situației românești. Ultima perioadă a marcat preocuparea analiștilor și oficialilor români pentru problematica PIB-ului potențial. Deși nu explicit, în intervențiile acestora apare des ideia focusării pragului pe valoarea unui ritm de creștere de 5%, considerat ” rezonabil” pentru atingerea obiectivelor de convergență și trecerea la euro. Economistul șef BNR Valentin Lazea arăta că, ”problema o prezintă creșterea PIB potențial, care este mult mai redusă decât în perioada 2005-2008, când se situa în jur de 5% pe an și a fost depașită de economie, pe când în ultimii ani s-a situat la circa 2%-2,5%. Deteriorarea indicatorului este pusă pe seama celor trei factori care contribuie la creșterea potențială, respectiv capitalurile, demografia si productivitatea, care au consemnat o descreștere în ultima perioadă. Acestea ar putea fi recuperate prin îmbunatățirea investitiilor, prin absorbția fondurilor europene, orientarea bursei de valori către piețele emergente, astfel ca toți trebuie să se gândească ce este de făcut”.
Ministrul Anca Paliu Dragu declara că "In practică, poate că o economie nu reușește să combine acești factori (factorii de creștere economică ) în mod optim și atunci creșterea este sub potențial sau peste potențial. Cea peste potențial este cea mai periculoasă, pentru că asta înseamnă că noi consumam mai mult decât producem. Acum avem o creștere de invidiat, dar trebuie sa fim atenți la aceste provocări, să canalizăm creșterea economică în sensul creșterii investițiilor și a exporturilor și, cumva, consumul, care este deja la un nivel ridicat să nu mai crească prea mult. Această situație în care consumul excede producția duce la dezechilibre".
Declarațiile și punctele de vedere exprimate mai sus argumentează ideia existenței la această dată în România a unei creșteri economice de tip conjunctural, neconformă cu mărimea și structura PIB-ului potențial. Valoarea acestei creșteri este de natură punctuală, neconsolidată și nesustenabilă pe termen lung.
Fără a subestima importanța măsurilor prezentate în opiniile de mai sus, apreciez că nu putem baza strategia unui program de ridicare a PIB-ului potențial doar pe îmbunătățirea curbei demografice, pe creșterea efortului investițional , pe accesarea mai bună a fondurilor europene sau pe o colectare mai eficientă a surselor bugetare.
Părerea mea este că un PIB potențial sustenabil pentru un trend pe termen lung a creșterii economice se poate obține numai printr-o restructurare profundă a economiei deoarece consider economia noastră ca fiind periculos de defazată față de evoluția modelului de funcționare a economiei globale. Creșterile cantitative (investiții, demografie, fonduri europene și colectări bugetare) pot conduce la o îmbunătățire a PIB potențial dar nu rezolvă decalajul de ”potențialitate” pe care îl avem în condițiile pieței globale. Actuala structură a econoniei românești poate fi potențată prin capacitatea de a crea mai mult dar nu mai bine deoarece suntem cantonați prioritar în faza a doua a revoluției industriale caracterizată prin caracterul manufacturier al utilizării factorilor de producție. Nu mai avem un procentaj important de cercetare, proiectare, dezvoltare în costul produselor finite ci , în mare parte, manufacturarea deține peste 60% din costul final. Rezultanta este generarea în România a unui volum de valoare adăugată inferior mediei europene. Dacă adăugăm și faptul că această valoare adăugată se capitalizează în exterior prin prețul de transfer, avem o imagine clară a incapacității sistemice și structurale de a întări PIB-ul potențial.
Iată încă un argument în favoarea ideii de schimbare și nu de îmbunățire a modelului nostru de dezvoltare.