Ați auzit de fondurile de hedging? În engleză, „hedge” desemnează o investiție a cărei rol e să compenseze eventualele pierderi generate de alte plasamente. E o măsură de siguranță, chiar o poliță de asigurare, o formă de diminuare a riscului. Am citit de curând, însă, o carte, care extinde definiția. Dacă Taleb consideră că lebedele negre sunt evenimente rare, impredictibile și cu impact extraordinar de mare, Anthony Scaramucci – autorul cărții – susține că fondurile de hedging vânează lebedele negre, respectiv așteaptă acele mișcări total neașteptate ale pieței, neanticipate de nimeni, și încearcă să profite de pe urma lor. Cele mai multe fonduri mutuale încearcă să se adapteze la trendurile de rutină ale pieței. Fondurile de hedging, dimpotrivă, așteaptă salturile sau prăbușirile surprinzătoare ale pieței, deși pot evolua foarte bine și în condiții de rutină.
Și acum să venim cu un studiu de caz, care să arate ce se poate întâmpla când lipsesc aceste instrumente. Exemplul e oferit chiar de economia noastră, în care întreruperea fluxurilor investiționale a fost inevitabilă, pe fondul crizei, și atunci s-a produs fenomenul invers. Deficitul extern s-a ajustat și s-a reinflamat inflația reprimată cu ajutorul său. Banii au intrat și au ieșit din organismul economic la fel de ușor ca berea. Iar când au dat să iasă s-a derulat un episod care a purtat numele de „atac”, ce putea fi combătut cu instrumente de hedging, dacă ar fi existat, fără ca dobânzile să urce „în cer”.
Și voi explica cum. Să zicem că niște deținători de capital, ce intenționează să-l plaseze, vând lei în schimbul unei valute, mizând, într-un interval mediu, pe o depreciere a monedei locale. Pentru această operațiune ei apelează la un swap valutar prin care încercă să procure, contra leilor, valuta în care doresc să-și consolideze câștigul. Banca centrală sesizează deficitul de valută, recurge la vânzări, dar astfel trage leii din piață, ceea ce pune presiune pe dobânzi. Pentru a anula volatilitatea dobânzilor în lei deținătorii de capital ar trebui să-și procure un produs de hedging pe dobândă pe o perioadă similară cu cea a swap-ului valutar. În vreme ce swap-ul induce o majorare a dobânzilor, produsul de hedging le trage în jos și dobânzile rămân pe loc.
Deținătorii de capital au tot interesul să o facă, deoarece moneda locală e cea de care vor să scape la scadența swap-ului. Banca centrală a vândut așadar valută, a tras leii din piață și posibilitatea de a face rost de lichiditate era legată de deținerea unor titluri de stat autohtone, singurele garanții acceptate la facilitatea de credit. Iar băncile nu prea au avut, fiindcă doar un sfert din debitele statului reprezentau datorie negociabilă și au plătit pe leii atrași din piața interbancară prețuri foarte mari. Dar asta s-a întâmplat pentru că pe piața românească riscul de dobândă nu era rupt de cel de credit, ci strâns legat de capacitatea de plată a statului, motiv pentru care erau eligibile la refinanțare doar titlurile de stat. Acoperirea riscului de dobândă, prin intermediul unui instrument de hedging. implica doar plata diferenței de randament a două active, nu obligația de a vinde și cumpăra un activ cu totul. Iată un exemplu care-i contrazice pe cei ce apreciază că o piață rudimentară reprezintă un atu în situații dificile.
