Strategia Americii în Orientul Mijlociu se bazează începând de la finalul anilor ’70 pe cei patru piloni reprezentați de Israel, Turcia, Arabia Saudită și Egipt.

Succesele americane în regiune s-au datorat, măcar în parte, colaborării strânse cu unul sau mai multe dintre aceste state: tratatul de pace israeliano-egiptean din 1979; izolarea revoluției din Iran; înfrângerea URSS în Afganistan, a teroriștilor din Al-Qaeda și din așa-zisul Stat Islamic.

Însă 40 de ani mai târziu, retragerea parțială a Americii și ascensiunea pasiunilor ei naționaliste și șovine în regiune au făcut ca aceleași patru state să utilizeze violența în afara teritoriului lor pentru a configura destinul vecinilor lor mai slabi. SUA sunt astăzi în principal un jalnic observator, în vreme ce influența Rusiei continuă să crească. Deși Donald Trump și-a construit relații personale strânse cu conducătorii acestor țări, țările înseși au epuizat un rezervor odinioară considerabil de bunăvoință de care beneficiau în SUA.

Doar Israelul se mai bucură de susținere autentică, însă tratamentul dur pe care-l aplică palestinienilor aflați sub ocupația sa și orientarea politică tot mai șovină i-au slăbit prestigiul pe care îl avea în SUA, mai cu seamă în rândurile Partidului Democrat și ale comunității evreiești.

Este frapant faptul că atât fostul președinte Barack Obama cât și dl Trump cred că problemele complexe ale regiunii nu reacționează la soluții americane. Ambii președinți au privit inospitalierul Orient Mijlociu, din motive diferite, ca pe un mormânt al hybrisului american. Dl Obama a văzut o regiune locuită de „călători fără bilet”, ai cărei conducători ar trebui să-și asume mai multe responsabilități în privința problemelor endemice. Dl Trump, care deplânge povara financiară generată de regiune, ar vrea să retragă forțele SUA din Asia de Sud și Orientul Mijlociu, lăsând în soarta ei o lume pe care nicicând n-a putut-o înțelege. Ambii au acceptat primatul Rusiei în state eșuate precum Siria și Libia, și ambii au fost obsedați de Iran, deși în feluri foarte diferite. Dl Obama a considerat acordul său nuclear cu Iranul din 2015 bijuteria coroanei sale din Orientul Mijlociu; dl Trump l-a distrus cu bucurie, se arată în materialul Financial Times.

Turcia și Israel se luptă acum cu o adunătură pestriță de grupări în Siria, într-un conflict ce pare uneori a fi un război al tuturor contra tuturor pentru preschimbarea unei țări desfigurate complet. Ele au fost încurajate destul de mult de administrația Trump; Turcia pentru a zdrobi aspirațiile politice ale kurzilor din Siria și regiune, Israelul pentru a anexa o parte considerabilă a Cisiordaniei, transformându-i ocupația într-o cucerire permanentă.

În ultimii ani Turcia și-a trimis forțele armate în fostele provincii ale Imperiului Otoman, din Siria și Irakul învecinate tocmai până în Libia, unde Ankara vrea să-și fondeze o prezență militară permanentă pentru a-și proteja mai vechile investiții și a-și asigura altele noi. Președintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi a amenințat și el recent că va interveni militar în Libia, pentru a frâna avansul Turciei.

Când dl Obama le-a cerut statelor din Golf să-și asume mai multe responsabilități în legătură cu nevoile lor de securitate, el nu a anticipat faptul că nesăbuitul prinț moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, îi va interpreta îndemnul drept binecuvântare pentru a porni o sălbatică intervenție aeriană contra inamicilor săi Houthi din Yemen. Lumea a asistat neajutorată la spectacolul celei mai bogate țări arabe bombardând-o pe cea mai săracă până a redus-o la un peisaj de cratere selenare, cu sprijinul logistic considerabil al ambelor administrații, Obama și Trump. Zeci de mii de civili, printre care numeroși copii, au fost uciși și schilodiți de coaliția condusă de saudiți, în vreme ce Houthi, înarmați de Iran, au bombardat fără a alege orașe yemenite și saudite.

Ce cale ar trebui să urmeze noua administrație americană? Pentru început, ar trebui să pună capăt relațiilor cu aceste patru țări care fac prăpăd.

Turcia nu mai este un aliat acum, când e înarmată de Rusia. E pe cale să devină un adversar al SUA. Israelul continuă să se bucure de mărinimia financiară americană și de un sprijin politic aproape necondiționat, în vreme ce dă dovadă de dispreț față de prestigiul și interesele Americii. Pentru susținerea americană a celui mai oprimant regim de la Cairo de după revoluția egipteană din 1952 pur și simplu nu există vreo justificare. Iar când prețurile petrolului au atins un record negativ și SUA produc mai multă energie decât Arabia Saudită, Washingtonul ar trebui să pună capăt relației cu acest regat opac condus de un prinț tânăr care se delectează cu persecutarea intelectualilor.

Venise demult vremea ca SUA să înceteze să se mai sprijine pe acești patru piloni sfărâmicioși din sare. Acum e momentul ca factorii de decizie americani să croiască o nouă cale în Orientul Mijlociu, una situată la egală distanță de programul eliberator quijotic și intervenționist al lui George W Bush, program decedat în Irak, și de iresponsabila retragere survenită ulterior, care a lăsat în urmă un dezastru în regiune, de la Benghazi până la Bab al-Mandeb.