Originar din America, tutunul (ca si cartoful) a fost adus in Europa in secolul al XVI-lea de catre colonistii spanioli. O data cu tutunul, europenii au preluat de la indienii nord-americani si ritualul utilizarii acestuia, fumatul „calumetului” (pipa pacii) reprezentand, pe langa schimbul de cadouri sau atingerea unor obiecte sacre, o etapa importanta a apropierii dintre straini si indigeni si, in aceeasi masura, simbolul incheierii conflictelor intertribale.
Adus in Europa pe mare, tutunul s-a dovedit o afacere profitabila, iar obiceiul de a fuma pipa a fost adoptat de marinarii carausi inca de la primele curse. Ulterior, chiar si dupa aparitia tigaretelor, acestia au continuat sa prefere pipa datorita avantajelor pe care le ofera in cazul calatoriilor maritime. Spre deosebire de tigara, de exemplu, pipa are o durata mai mare de ardere a tutunului, fiind un leac bun impotriva plictiselii pe corabie, nu se uda usor si se stinge mai greu cand bate vantul.
Pe batranul continent, pipa a castigat adepti in randul ambelor sexe. La inceputul secolului al XIX-lea, imaginea femeilor fumatoare de pipa era chiar banala. Horace Greeley (1811-1872), creatorul celebrei reviste „New York Tribune”, aminteste in scrierile sale: „In timpul copilariei mele, petrecuta la New Hampshire era adesea datoria mea de fiu sa-i umplu si sa-i aprind pipa mamei mele” (Istoria vietii private, vol. 4). Treptat, spre mijlocul secolului, in preferintele femeilor bogate, fumatul pipei este inlocuit cu cel al tigaretelor, acest ultim obicei fiind considerat scump in acea vreme. Desi nu pe scara larga, tigarile inlocuiesc pipa mai intai in tarile de limba spaniola, apoi in mediile frantuzesti (unde se fumau trabucuri). Lumea anglo-saxona, mai conservatoare, adopta mai greu tigarile, fumatul acestora fiind permis doar in camere special amenajate.
In ceea ce priveste pipa, aceasta ramane, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, o indeletnicire specifica barbatilor saraci si femeilor batrane, cele tinere, adepte ale tigaretelor, considerand fumatul din pipa „o activitate masculina, murdara”. In Tarile Romane, pipa patrunde pe filiera orientala, sub forma lulelei turcesti sau a ciubucului persan (narghileaua).
Comoditatea specifica orientalului se regaseste fidel si in forma acestor instrumente. Narghileaua, de exemplu, era formata dintr-un borcan de sticla umplut cu apa care comunica cu un vas mai mic in care se afla tutunul, fumul fiind aspirat cu ajutorul unei lulele elastice din piele. „Acest ciubuc enorm si toate complicatiile sale impiedicau cu desavarsire orice activitate omeneasca”, descrie Dumitru Draghicescu atmosfera ce domnea in randul fumatorilor acelor vremuri (Din psihologia poporului roman, Ed. Albatros 1995). Secolul al XX-lea aduce o schimbare de perspectiva in randul fumatorilor de pipa. Tutunurile tari sunt inlocuite in preferintele acestora cu cele moi si aromate, care indeamna la meditatie. Pipa este privita ca un instrument care contribuie la relaxarea fumatorului, la scaderea tensiunii psihice a acestuia. Ea este folosita, in general, in mediile politice, artistice sau stiintifice, recastigandu-si astfel dimensiunea initiatica, ca odinioara la vechii indieni. Fumatorii de pipa nu mai sunt grabiti, dimpotriva, ei parcurg un intreg ritual: isi curata pipa, o lovesc de un obiect tare, o umplu cu tutun, o aprind, o savureaza. Apar colectionari pasionati de modele exotice si esente rare. Se fac studii psihologice care incearca sa surprinda legatura dintre gesturile care tin de fumat si personalitatea fumatorilor. Rezultatele sunt spectaculoase. Ele arata ca fumatorii de pipa se hotarasc, de regula, intr-un timp mai lung sa cumpere un obiect oarecare decat fumatorii de tigarete sau decat nefumatorii. Pe de alta parte, ritualul pipei da posibilitatea fumatorului sa traga de timp, ceea ce are o importanta deosebita in momentele-cheie ale negocierilor”. Daca vrei ca un fumator de pipa sa ia rapid o hotarare, ascunde-i pipa inaintea negocierilor”, se concluzioneaza in manualele de specialitate.

„Intretinerea pipelor este o adevarata arta”

Pasiunea pentru pipe a domnului Varujan Vosganian este de data mai recenta. „Am inceput sa fumez acest gen de tutun dupa 1990, cand a aparut pe piata romaneasca, isi aminteste liderul UFD. N-am abandonat definitiv tigaretele, fumand in paralel si pipa si tigari”. Indiferent de ustensila folosita, domnul Vosganian este adeptul tutunurilor moi si aromate. „Cand fumez pipa, uzual folosesc Amphora de cirese, un tutun olandez foarte parfumat, spune cunoscutul politician. Am experimentat insa si alte tipuri, foarte bune, dar care din pacate se pot procura doar din strainatate”. Varujan Vosganian considera ca fumatul, in general, si cel de pipa, in special, desi nerecomandat de medici, relaxeaza psihic si, in acelasi timp, stimuleaza ideatia. „Pipa ma inspira atunci cand, de pilda, scriu poezii sau citesc o carte buna”, opineaza domnia sa. Senatorul UFD nu are o colectie de astfel de ustensile fiind posesorul a doar trei pipe, toate primite cadou in diferite ocazii. „Prima pipa am primit-o in Franta de la un bun prieten, iar ultima mi-a facut-o cadou organizatia de tineret a partidului nostru”. Domnul Vosganian recunoaste ca, daca fumatul pipei reprezinta un hobby, intretinerea acestora este o adevarata arta, necesitand o preocupare deosebita pentru detalii. „Trebuie sa desfaci pipele dupa utilizare, sa le cureti cu un betigas cu vata imbibat in alcool, sa le lasi desfacute o vreme sa se usuce, pentru ca daca sunt ude lemnul poate crapa.”

Gustul tutunului difera de la o pipa la alta

Mircea Ciumara este posesorul a peste o suta de pipe. „Nu am o colectie propriu-zisa”, spune politicianul taranist. „Le folosesc pe toate. In fiecare zi fumez din cate una, uneori schimband chiar mai multe pipe in cursul aceleiasi zile”. Motivul pentru care domnul Ciumara schimba atat de des pipele ar putea fi greu de inteles pentru profanii acestei indeletniciri. „Gustul pipei nu difera doar in raport de tutunul folosit, ci si de esenta lemnului din care este confectionata ustensila. Acelasi tutun folosit in pipe diferite are arome diferite. Diferenta este sesizata doar de cunoscatori”, opineaza cunoscutul om politic.
Fumand pipa inca din perioada studentiei, Mircea Ciumara crede ca acum se poate considera un cunoscator in materie. Din acest motiv este si adeptul tutunului sec, mai putin aromat, agreat in general de fumatorii experimentati. Cel parfumat nu-mi place, imi face gura punga ca si cum as manca fructe de padure”, opineaza domnia sa.
Intretinerea intregului „arsenal” de ustensile al domnului Ciumara nu este un lucru atat de simplu precum pare la prima vedere. In acest scop, fostul ministru al finantelor si-a cumparat cateva truse speciale pentru curatat pipe, instrumentul cel mai util dintre toate fiind futacul. Pe langa acesta, trusele mai contin diverse perii, uleiuri de conservare a lemnului, suporturi de sprijinit pipa etc. Pasiunea lui Mircea Ciumara pentru pipe a cunoscut si momente de cumpana. „Cand m-am casatorit – isi aminteste domnia sa – sotia mi-a cerut trei lucruri: sa renunt la pipa, sa-mi rad mustata si sa nu-mi scot niciodata verigheta. Am respectat timp de zece ani aceste dorinte, timp suficient ca sotia sa-si dea seama ca o iubesc.