Ce constatăm însă chiar de la o primă lecturare a respectivului act normativ? Că exercitarea dreptului de deducere a taxei – de către contribuabilii cu o cifră de afaceri situată sub plafonul valoric de 2.250.000 lei, aferentă perioadei 01.10.2011-30.09.2012 şi certificată prin notificarea ce trebuie depusă la Fisc până pe 25 octombrie 2012 – este condiţionată acum şi de plata facturilor către furnizori (alături, evident, de îndeplinirea cumulativă şi a celorlalte condiţii prevăzute de Codul fiscal), în schimb, obligaţia de colectare şi de declarare fiscală a taxei este corelată de încasarea facturii numai într-un interval de 90 de zile de la data emiterii acesteia (sau, după caz, de la data la care aceasta trebuia emisă). Practic, se acordă o perioadă de graţie de 3 luni la plata TVA colectat şi neîncasat, fără însă să pot beneficia – în mod simetric şi în aceleaşi condiţii – de exercitarea dreptului de deducere a taxei aferente facturilor neachitate furnizorilor mei în intervalul celor 90 de zile. De reţinut că, în cazul respectivilor contribuabili, acest sistem devine obligatoriu, nefiind opţional. În mod evident – în cazul contribuabililor anterior menţionaţi şi care au termene scadente de încasare la peste 90 de zile de la emiterea facturilor – efectele acestei măsuri vor fi devastatoare. Practic, statul doreşte să transfere exclusiv sarcina efectivă de colectare a obligaţiilor fiscale pe linie de TVA de la organul fiscal la contribuabil.  De admirat că o face nu brutal, ci „elegant“, sub aparenţa unei „mâini de ajutor“ întinse mediului de afaceri… şi, apropo, fără „să rişte“ nimic în intervalul celor 90 de zile, având în vedere modul „în oglindă“ de colectare/deducere a taxei! Să ne gândim la situaţia unui contribuabil care nu şi-a încasat o factură în termen de aproximativ 150 de zile de la emiterea acesteia – am în vedere cele 90 de zile până intervine exigibilitatea TVA, 30 de zile pentru declararea ulterioară în decontul de TVA şi alte 90 de zile de la scadenţa care intervine prin raportarea fiscală în decontul respectiv. Acesta va trebui să plătească TVA-ul aferent facturii emise, iar, în caz contrar, va avea obligaţia de plată a accesoriilor atât sub forma dobânzilor de întârziere, cât şi a penalităţilor de întârziere; asta fără a-şi putea deduce TVA-ul aferent facturilor de intrare, dacă acestea nu au fost achitate la furnizor…
Actul normativ cred că trebuia să aibă în vedere, măcar în situaţiile în care „neîncasarea“ provine dintr-o relaţie contractuală cu o autoritate contractantă, ca exigibilitatea TVA şi, implicit, obligaţia de colectare a taxei să fie corelată exclusiv de încasarea facturii în cauză, fără a mai avea în vedere termenul celor 90 de zile. În încheiere, un alt „amănunt nesemnificativ“: noul act normativ nu prevede nici măcar posibilitatea ca, în următoarele 30 de zile după cele 90 de la facturare, firma plătitoare de TVA şi care nu şi-a încasat banii să poată face compensarea contravalorii taxei respective cu alte obligaţii bugetare de plată. Aşa cum, de fapt, se declarase şi se promisese iniţial… Totuşi, să fim optimişti; până la data prevăzută pentru intrarea în vigoare a acestor prevederi (în speţă, 01 ianuarie 2013), mai e destul timp pentru modificarea Codului fiscal…