Spre deosebire de Egipt şi Tunisia, Libia face figură de ‘caz extrem’ comparativ cu alte ţări arabe, precum Yemenul sau monarhiile din Golf, remarcă AFP Khalil Matar, autor al unei cărţi privind atentatul libian de la Lockerbie.
Cele trei regiuni de la est, vest şi sud, mult timp separate înainte de independenţă, continuă să structureze o ţară în care ‘alianţele tribale sunt foarte importante ‘, spune expertul. ‘Viitorul depinde de modul în care aceste triburi vor rămâne laolaltă’, afirmă el, subliniind riscul unei secesiuni în est.
Experţtul american Robert Danin este de aceeaşi părere: ‘Puţini vor regreta plecarea lui Gaddafi, dar acest lucru va crea un vid uriaş de putere. Nu se ştie cine va putea menţine unită această ţară, unde indentificarea naţională este slabă şi unde prevalează afinităţile tribale şi clanurile’.
Lipsa de instituţii, întreţinută deliberat de dictator timp de 42 de ani, este un alt handicap. ‘Şi Tunisia şi Egiptul au fost dictaturi, dar cu o constituţie, un parlament şi alegeri semănând a democraţie’, asigură purtătorul de cuvânt al unui grup libian de apărare a drepturilor omului cu sediul la Geneva.
Experţii mizează totuşi pe ‘tânăra generaţie’, care este conectată la Facebook şi Twitter, care se uită la ştiri, precum şi care se pot reuni şi vorbi liber. Gaddafi a ameninţat cu o ‘balcanizare’ a Libiei dacă pleacă de la putere, însă tinerii din estul ţării au scandat ‘Libia este un singur trib, un singur stat’, asigură un alt expert.
Fără îndoială că Libia, şi fără Gaddafi, va rămâne un loc în care vor domni dezordinea şi violenţele, nota revista The Economist într-un editorial, subliniind însă că ţara este unul din principalii producători africani de petrol şi dispune de rezerve evaluate la 140 de miliarde de dolari şi de o diasporă plină de talent, gata să se întoarcă. Iar ‘traumatismul’ provocat de dictatura lui Gaddafi ar putea crea o identitate mult mai sinceră şi mai profundă decât a fost vreodată.
SURSA: Agerpres
