Poate Occidentul să salveze Kievul, fără a începe un război cu Rusia?
În primul rând, au încercat să controleze escaladarea. Președintele american Joe Biden și-a luat din timp un angajament ferm de a nu trimite forțe americane în Ucraina, pentru a reduce riscul unui război extins cu Rusia. Apoi, a trecut la o strategie de diplomație coercitivă, combinând amenințările cu îndemne. Biden a avertizat asupra consecințelor economice grave dacă Putin avea să atace și s-a oferit să negocieze cu Rusia cu privire la preocupările sale de securitate.
Această strategie a eșuat în momentul în care tancurile rusești au trecut granița în Ucraina. Acum, pe măsură ce forțele ruse se apropie de Kiev, factorii de decizie din Occident au două obiective concurente. Pe de o parte, vor să facă totul, în afară de angajarea forței militare, pentru a ajuta Ucraina să supraviețuiască atacului brutal și nejustificat al Rusiei. Pe de altă parte, vor să prevină un război la scară largă între Rusia și NATO. Ceea ce face provocarea atât de grea este faptul că, cu cât fac mai mult pentru a atinge un obiectiv, cu atât este mai puțin probabil să-l atingă pe celălalt. Compromisurile sunt norma în politica externă, dar rareori alegerea este atât de dificilă ca în Ucraina. Nu este de mirare că membrii NATO se străduiesc din greu să găsească un echilibru, scrie Foreign Affairs.
Să luăm în considerare problema unei zone de excludere aeriană, a cărei instituire de către NATO a cerut-o de urgență președintele ucrainean Volodimir Zelenski. O zonă de excludere aeriană ar ajuta în mod semnificativ forțele ucrainene aflate în conflict, dar ar mări riscul ca forțele ruse să atace deliberat sau nu avioanele NATO, motiv pentru care membrii alianței au exclus acest lucru. Cu alte cuvinte, Statele Unite și aliații lor se confruntă cu o dilemă grea: cum pot proteja Ucraina și respinge agresiunea rusă, evitând un război cu Rusia, țara care are cel mai mare arsenal de arme nucleare din lume?
Scăpând de sub control
Pe măsură ce atacurile asupra Ucrainei continuă, este ușor să ne imaginăm scenarii în care NATO și Rusia s-ar afla într-un conflict direct, pe care niciuna dintre părți nu și-l dorește. O cale ce ar duce către escaladare implică convoaiele care vin din Polonia și România pentru a realimenta forțele ucrainene cu arme antitanc și antiaeriene. Rusia ar putea ataca aceste convoaie, pentru a sufoca fluxul de provizii militare care fac o diferență semnificativă pe câmpul de luptă. Deși nu NATO în sine organizează aceste transporturi, ci mai degrabă unii dintre membrii, NATO este o organizație de securitate colectivă. Un atac împotriva oricărui membru al NATO este un atac împotriva tuturor. Imaginați-vă ce ar fi dacă un avion cu reacție rusesc ar bombarda echipamentele militare franceze descărcate la o bază din România. Un astfel de atac ar justifica invocarea Articolului 5, angajamentul de apărare colectivă din tratatul NATO? Acest articol nu a fost testat, dar dacă liderii NATO ar concluziona că un astfel de atac justifică apărarea colectivă, atunci NATO și Rusia s-ar afla în război.
Și mai alarmante sunt scenariile în care criza actuală ar putea duce la utilizarea armelor nucleare. În zilele imediat premergătoare atacului și de mai multe ori de atunci, liderii ruși au vorbit despre armele nucleare. Putin a ridicat de două ori alerta forțelor nucleare strategice ale Rusiei, iar ministrul său de externe, Serghei Lavrov, a avertizat pe 2 martie că un război cu NATO ar fi nuclear. Până acum, forțele ruse nu și-au sporit gradul de pregătire ca răspuns la aceste alerte, iar unii susțin că amenințările nucleare rusești nu sunt altceva decât intimidări menite să descurajeze NATO de a oferi sprijinul militar critic aerian și terestru de care are nevoie Ucraina. Dar niciun membru al NATO, în special cei din Europa, nu este dispus să ignore amenințările nucleare rusești ca fiind o cacealma și să deschidă ușa unei escaladări mortale.
Până acum, Occidentul a făcut puține progrese în controlul escaladării. Negocierile dintre oficialii ucraineni și cei ruși se mișcă într-un ritm neregulat. Ei au convenit doar să creeze coridoare umanitare pentru refugiați și zone sigure în jurul centralelor nucleare, iar forțele ruse le-au încălcat pe ambele, aproape imediat după anunțarea acordurilor. Pentagonul și Ministerul rus al Apărării au stabilit, de asemenea, o nouă linie telefonică pentru a evita un conflict între forțele americane și cele ruse. Dar toate aceste măsuri sunt doar frâne slabe în calea escaladării.
De asemenea, descurajarea la nivelul actual de sancțiuni nu pare să funcționeze. Sancțiunile necesită întotdeauna timp ca să funcționeze; ele nu opresc tancurile care înaintează. Liderii Rusiei nu au dat încă nicio indicație că ar fi cu adevărat interesați de o încetare a focului sau de negocieri. Dimpotrivă, își dublează atacurile. După conversația sa din 3 martie cu Putin, președintele francez Emmanuel Macron a spus că a ajuns la concluzia că președintele rus intenționează să ocupe toată Ucraina. Presiunile câmpului de luptă l-ar putea determina pe Putin să facă o ofertă, dar el și-a exprimat clar intențiile pe termen lung.
Două căi divergente
Pe măsură ce indignarea publică față de invazie se amplifică și numărul victimelor civile crește, țările NATO va trebui să mențină un fin echilibru între descurajarea Rusiei și escaladarea conflictului. Există două modalități de a aborda această problemă.
Prima se bazează în mare măsură pe teorii bine stabilite ale raționalității și descurajării. Singura modalitate de a opri un lider agresiv, spun aceste argumente, este de a crește costurile acțiunii militare și de a demonstra o hotărâre de neclintit, atât în cuvinte, cât și în fapte. Așa a văzut economistul Thomas Schelling criza rachetelor din Cuba. Schelling a susținut că acel conflict cu Uniunea Sovietică a fost un așa-numit joc al lașului, în care doi șoferi se îndreaptă unul spre celălalt, pe un drum îngust. Când joci acest joc, a argumentat Schelling, cea mai bună strategie este să arunci volanul, astfel încât celălalt șofer să vadă că nu mai poți vira. Acel șofer nu mai are de ales și trebuie să vireze el, pentru a evita un accident.
De când a început războiul, liderii NATO au întărit descurajarea. Ei au avertizat din nou și din nou că orice atac asupra unui membru al alianței va fi considerat un atac împotriva tuturor. Au desfășurat forțe suplimentare la membrii NATO care se învecinează cu Rusia – Estonia, Letonia, Lituania și Polonia – precum și în România din apropiere. Și au activat forța de răspuns rapid a alianței, o unitate multinațională de 40.000 de soldați, concepută pentru a fi dislocată rapid, dacă un atac împotriva unui membru al NATO pare iminent. Între timp, țările occidentale continuă să adâncească sancțiunile economice pe care le-au impus Rusiei, care provoacă daune masive economiei ruse.
A doua abordare este mai puțin familiară analiștilor de politică externă, dar este bine susținută de dovezi din știința cognitivă. Economistul laureat al Premiului Nobel, Daniel Kahneman, și psihologul Amos Tversky au demonstrat, în mod repetat, în experimente că, atunci când oamenii anticipează sau se confruntă cu pierderi grave, sunt mai înclinați să exagereze probabilitatea pierderii cu care se confruntă și să ia decizii mai riscante. Putin se încadrează cu siguranță în această categorie. El a numit prăbușirea Uniunii Sovietice „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului” și consideră Ucraina ca fiind parte a teritoriului istoric al Rusiei. El a denunțat în mod repetat trădarea Rusiei de către Occident și ceea ce consideră el promisiuni nerespectate. Și acum, după agresiunea neprovocată și brutală împotriva Ucrainei, pe care a inițiat-o, Putin a criticat strangularea economiei Rusiei, care a avut loc ca urmare a sancțiunilor impuse de Statele Unite și de aliații lor. După cum reiese din discursurile sale din timpul crizei, Putin este un individ al cărui sentiment de pierdere nu a făcut decât să se adâncească.
Exact în aceste condiții, psihologii se așteaptă ca oamenii să ia decizii riscante. Dacă au dreptate, atunci este mai probabil ca Putin să aleagă calea riscantă a unei escaladări ulterioare, decât să se retragă, în mijlocul unei campanii care se dovedește mult mai dificilă decât se aștepta. Membrii NATO încearcă, cu disperare, să evite escaladarea, dar strategia lor de dublare a descurajării ar putea crește probabilitatea ca Putin, un lider furios, care se simte încolțit, să escaladeze. În mod paradoxal, o strategie concepută pentru a induce reținerea ar putea provoca escaladarea.
Ce urmează?
Aceste două foi de parcurs concurente sugerează strategii foarte diferite. Cum pot liderii occidentali să gestioneze contradicția? O comparație a cazurilor istorice sugerează că succesiunea strategiilor poate face diferența. Să dea dovadă de duritate și de hotărâre mai întâi, și numai după ce NATO și-a stabilizat angajamentul, să pivoteze spre a-i oferi compromisuri lui Putin, în vederea creării de stimulente pentru ca el să detensioneze situația și să negocieze. Există o logică convingătoare pentru acest tip de strategie, dar implică un mare pariu asupra timpului. Dacă NATO așteaptă prea mult pentru a oferi compromisuri, atunci Putin va escalada. Și nimeni, cu excepția lui Putin, nu știe cât de mult înseamnă prea mult.
O altă modalitate de a gestiona aceste contradicții este să se utilizeze canalele secundare către Putin, pentru a explora oportunitățile de dezescaladare. Candidații logici ca interlocutori credibili includ fie alte țări, cum ar fi China, Israel sau Turcia, fie o persoană privată, cineva care are o relație personală de lungă durată cu Putin. Înființarea unui canal privat nu ar face doar să îi transmită un mesaj lui Putin că NATO este deschisă negocierilor, dacă oprește luptele, ci le-ar și oferi liderilor posibilitatea plauzibilă de a nega orice responsabilitate, dacă eforturile lor ar fi respinse. Oricât de dureros ar fi de analizat acest scenariu, aceste oferte ar trebui să indice dorința de a ridica unele sancțiuni, ca răspuns la dezescaladare. Așa cum amenințările trebuie să fie în raport cu comportamentul pe care liderii încearcă să-l prevină, la fel și compromisurile trebuie să fie calibrate la comportamentul pe care încearcă să-l promoveze.
Există, desigur, riscuri în a semnala deschiderea către negociere. Este întotdeauna posibil ca Putin să interpreteze acest lucru ca pe un semn de slăbiciune și să escaladeze. Exact asta ar susține adepții descurajării. Dar administrația Biden ar putea fi dispusă să-și asume acest risc. Casa Albă a sugerat că este îngrijorată de escaladarea necontrolată – de exemplu, anulând în mod deliberat un test nuclear programat pentru prima săptămână a lunii martie, pentru a evita orice interpretare greșită din partea Rusiei. Atunci ar fi surprinzător dacă administrația Biden nu ar fi încurajat deja tacit abordări prin canalele secundare.
Există riscuri politice grave pentru liderii care încearcă să controleze escaladarea. Invazia barbară a lui Putin a generat un val de indignare în întreaga lume. Furia justificată față de bombardarea civililor îngustează spațiul politic pe care îl au liderii pentru a vedea cum să pună capăt acestui război. Va fi nevoie de curaj pentru ca liderii să le vorbească public despre riscurile escaladării nu numai ucrainenilor, care suferă deja mii de victime, ci și altor mii de oameni care vor avea de suferit dacă acest război ar escalada și s-ar extinde la membrii NATO. Unii îi vor eticheta, în mod firesc, pe liderii care ar susține acest scenariu ca pacificatori. Dar, a încerca să controlezi escaladarea, într-o luptă extrem de inegală, în care puterea dominantă are arme nucleare, nu înseamnă pacificare.
Există doar câteva moduri posibile prin care atacul rusesc se poate termina. Ucraina ar putea împiedica noi avansări rusești cu prețul teribil al unor victime civile, dar rămâne încă divizată geografic. Putin ar putea, de asemenea, să negocieze o încetare a focului și să lase Ucrainei o parte din vestul țării. Alternativ, el ar putea subjuga toată Ucraina și apoi să se confrunte cu o insurgență continuă. Este chiar posibil (deși foarte puțin probabil) să fie îndepărtat printr-o lovitură de palat. În fine, Putin, încolțit, ar putea escalada și extinde războiul.
În zilele și săptămânile următoare, va trebui ca liderii să mențină un echilibru între riscurile întăririi descurajării și riscurile unei escaladări mortale. Nimeni nu ar trebui să creadă că știe ce va face Putin. Prudența impune ca Statele Unite și ceilalți membri ai NATO să încerce, mai presus de orice, să prevină escaladarea unui război care ar putea ucide un număr necunoscut de civili, cu mult dincolo de granițele Ucrainei, pe lângă zeci de mii de civili ucraineni. NATO a recunoscut deja că există un plafon pentru sprijinul pe care îl poate oferi Ucrainei, având în vedere că evitarea escaladării este atât de importantă; alianța nu poate trece de acest plafon evitând în același timp un război periculos cu Rusia. Acest lucru nu este corect față de Ucraina, o țară care, împotriva oricărui pronostic, a rezistat unui atac brutal și neprovocat al Rusiei. Nu pentru prima dată, politica internațională impune alegeri dure.
