Gândindu-mă la impactul pe care măsurile fiscale și monetare îl vor avea asupra economiei în perioada imediat următoare mi-a venit în minte o replică clasică din Dostoievski: o lighioană o mănâncă pe alta. Să explic.
Economia României exersează mersul pe burtă căutând deocamdată scăparea din criza economică prelungită prin tranșeele exporturilor. Creșterea economică variabilă pe care am înregistrat-o în ultimii 3 ani se datorează într-o măsură decisivă agriculturii, adică stării vremii. Ce a mai rămas din creșterea PIB reprezintă exportul net. Cu alte cuvinte, reușim să avansăm cumva doar datorită unor factori exogeni (condițiile meteo, cererea globală), iar dacă vrem să ne mișcăm mai cu talent atunci trebuie să mobilizăm energia productivă din interior.
Potrivit șablonului clasic de gândire din macroeconomia actuală, cele două politici prin care statul poate influența economia se bat cap în cap. Înțelepciunea convențională spune că statul trebuie să ducă o politică anti-ciclică, adică să stimuleze cheltuielile și investițiile (cererea agregată) atunci când acestea sunt mai mici decât cele necesare pentru a realiza PIB-potențial. În România există un deficit de cerere, care chiar a crescut în ultimul timp, după cum constată și BNR în ultimul studiu publicat. Urmăriți-l pe Florin Cîțu, vă explică bine acest lucru. Cum ar trebui să reacționeze cele două politici în acest context? Pe de o parte, politica monetară ar trebui să ieftinească creditul pentru a impulsiona investițiile. Ei bine, vedem că acest lucru se întâmpă, BNR a scăzut rata dobânzii de politică monetară pe parcursul anului de la 5,25% la 4%, întrecând așteptările inițiale ale analiștilor. Observăm că banca centrală, prin mesaje repetate, pune presiune pe bancheri pentru a relua creditarea companiilor – altminteri “veți trage obloanele”, spunea recent guvernatorul. Pe de altă parte, politica fiscal bugetară nu cuplează la dezideratul stimulării economiei. Creșterile de cheltuieli publice – necesare conform teoriei pentru a extinde cererea agregată – au fost mai mult decât compensate de creșterea fiscalității, ceea ce a făcut ca deficitul bugetar să scadă de la an la an. Noi creșteri semnificative de impozite s-au anunțat, astfel încât mediul de afaceri și cetățeanul simplu vor întâmpina anul 2014 cu o povară fiscală suplimentară. În aceste condiții, rezultanta celor două forțe prin care statul manevrează macroeconomia se va manifesta în continuare prin letargia cererii interne și o creștere anemică a PIB.
E interesant să ne amintim cum stăteau lucrurile în anii 2004-2008. Atunci ambele politici trăgeau PIB-ul la deal. Masa monetară s-a triplat în anii de boom economic, creditul se dădea “cu buletinul”. Iar guvernul a acomodat această expansiune prin creșterea cheltuielilor publice și derularea unui deficit bugetar care a atins aproape 6% din PIB în 2008. Nu este de mirare că PIB se umfla cu ritmuri de 7%-8% anual!
Din cele spuse mai sus nu ar trebui să înțelegeți că militez pentru alinierea politicilor fiscală și monetară la fel cum s-a întâmplat înainte de criză. Ideea pe care încerc să o subliniez este că, din însăși perspectiva teoretică pe care o împărtășesc decidenții politici actuali (keynesian-intervenționistă), măsurile pe care le iau sunt contradictorii; una zice “Hăis!”, alta zice “Cea!” România nu duce în prezent o politică anti-ciclică așa cum scrie la carte – din cauza măsurilor fiscal-bugetare. Problema cea mare cu filozofia după care se guvernează România este că… nu este nici o filozofie! Nu se urmează nici un principiu, ceea ce vădește o lipsă clară de strategie și de viziune.
În ceea ce privește filozofia keynesiană, eu unul nu o împărtășesc deloc. Nu cred că statul trebuie să stimuleze economia ieftinind creditul și sporind cheltuielile publice nete (deficitul bugetar). Bunăstarea noastră se bazează pe cantitatea de bunuri și servicii pe care suntem în stare să o producem, nu pe numărul bancnotelor pe care le avem în buzunar. Ieftinirea creditului nu duce la creșterea producției, fiindcă producția are nevoie de resurse reale, iar acestea nu sunt scoase la imprimantă. De fapt, relaxarea politicii monetare are un efect pervers asupra economiei: ducând rata dobânzii pe teritoriu real-negativ, ea descurajează economisirea și încurajează consumul de capital. Creșterea cheltuielilor publice și un deficit bugetar mai mare ar accentua această problemă, deoarece o parte mai consistentă din factorii de producție ar fi efectiv alocați – adică risipiți – de stat. De asemenea, creșterea fiscalității este normală doar în ochii celor care vor să omoare găina care face ouă de aur.
Cred în schimb că politica economică ar trebui să urmeze preceptele de bază ale unui comportament chibzuit. Să încurajeze economisirea și alocarea prudentă a capitalului. Aceasta presupune, pe de o parte, raționalizarea cheltuielilor statului. De exemplu, proiectele care urmăresc construcția de autostrăzi paralele cu drumurile naționale modernizate (adică toate?!) ar trebui anulate, ca fiind lipsite de viabilitate economică. Raționalizarea cheltuielilor ar permite reducerea fiscalității. Pe de altă parte, sistemul bancar ar trebui să se curețe rapid de activele neperformante (aproape o treime) înainte de a acorda noi credite. Iar rata reală a dobânzii la depozite ar trebui să redevină pozitivă, pentru a premia economisirea și frugalitatea, nu dezmățul consumerist.
Bogdan Glăvan este profesor universitar de economie și autorul blogului
