În rândul membrilor de partid din România domneşte o nerăbdare greu de disimulat. Cu toţii aşteaptă aderarea pentru a putea declanşa războiul.
Din punct de vedere politic, 2007 va fi oricum, numai liniştit nu. La doar câteva luni de la alegerile din 2004 au apărut primele semne că interesele partidelor din coaliţia guvernamentală sunt, în multe situaţii, divergente şi, mai ales, că liderii respectivelor formaţiuni (fie ei oficiali sau nu) văd viitorul comun în culori cu totul diferite. De fiecare dată, însă, conflictele şi disputele ce ameninţau să rupă alianţa şi să dea semnalul pentru formarea unui nou cabinet sau chiar pentru alegeri anticipate au fost potolite pe ultima sută de metri. Raţiunea politicienilor de pe Dâmboviţa a contat puţin sau chiar deloc în adoptarea unor soluţii paşnice. Cel mai mult au atârnat presiunile neoficiale ale Bruxelles-ului, care a dorit să evite sub orice chip apariţia la Bucureşti a unei replici a crizei de la Sofia.
Totuşi, toată lumea ştie că pacea obţinută pe această cale e de scurtă durată. De altfel, în fiecare situaţie în care se trezeau traşi de lesă de mai-marii UE pentru a-şi descleşta dinţii din beregata partenerilor de guvernare, dulăii politici mioritici îşi aruncau unul altuia o promisiune: „Ne vedem după 1 ianuarie 2007!” Data oficială a aderării a devenit, astfel, în mod neoficial, dar admis de toată lumea, momentul în care armistiţiul politic va înceta şi toate tensiunile şi frustrările îşi vor putea face de cap. Ca într-un film, acţiunea se va desfăşura pe mai multe planuri (unele din ele se „joacă” deja), aşa că e greu de spus cum se vor combina întâmplările şi personajele, dacă vom vedea şi îmbrăţişări şi pupături ori numai scandaluri şi împuşcături sau dacă vom avea parte sau nu de happy-end.
La nivelul coaliţiei, multe lucruri vor depinde de finalul crizei din PNL. Dacă vor învinge „disidenţii”, Alianţa Dreptate şi Adevăr va rezista în forma de azi. Dacă, însă, vor câştiga premierul Călin Popescu-Tăriceanu şi aliaţii săi, cel mai probabil Stolojan, Stoica, Flutur şi ai lor vor sfârşi prin a se alia cu Partidul Democrat sau chiar prin a se integra acestuia.
Pentru conservatori, singura şansă să-şi asigure un viitor pe scena politică ar fi intrarea într-o alianţă strânsă cu un partid mai puternic, atras, desigur, nu de potenţialul politic al PC, ci de trustul de presă pe care Dan Voiculescu i l-ar pune la dispoziţie. Întoarcerea la dragostea dintâi, PSD, nu e deloc greu de imaginat, însă nu poate fi exclusă nici o eventuală coaliţie cu liberalii, mai ales în cazul în care gruparea Tăriceanu-Patriciu va ieşi câştigătoare în luptele interne.
Şi în opoziţie lucrurile sunt neclare. Soarta Partidului Social-Democrat va depinde, în mare măsură, de rezultatele congresului de la începutul lui decembrie 2006. În funcţie de ce se va întâmpla acolo, PSD ar putea începe să adune din nou voturi, ar putea să stagneze sau chiar ar putea să se scindeze în două sau mai multe grupări.
Oricum, lucrurile se vor aşeza cu siguranţă până prin luna martie, astfel încât campania pentru alegerile pentru Parlamentul European (scrutinul va avea loc, cel mai probabil, pe 13 mai) să prindă formaţiunile politice clar structurate, cu ierarhii transparente şi cu alianţe limpezi. Nu cele 33 de locuri de europaralmentari sunt, în realitate, miza cea mai importantă a acestor alegeri. Ele reprezintă, de fapt, un test privind popularitatea partidelor şi a politicienilor, mai bun decât orice studiu sau sondaj, şi, în acelaşi timp, o ocazie de a ieşi în faţă, mai ales pentru politicienii pe care mass-media nu îi bagă prea mult în seamă.
Cât despre alegerile anticipate, la nivelul majorităţii oamenilor politici deja nu se prea mai pune problema dacă vor fi organizate, ci când vor avea loc (nu e prea târziu să fie convocate odată cu cele pentru Parlamentul European, însă toamna lui 2007 pare a avea mult mai multe şanse să le găzduiască) şi, mai ales, care ar putea fi rezultatele. Rezultate care vor depinde, până la urmă, de participanţi. De exemplu, Alianţa DA în forma actuală ar putea trece, potrivit sondajelor, de 40% din voturi. În cazul în care ar fi părăsită de Partidul Naţional Liberal, scorul ar scădea cu siguranţă sub acest prag, în timp ce PNL ar putea aduna, de unul singur, undeva între cinci şi zece procente, existând şi un mic risc să rateze intrarea în Parlament.
Şi scorul PSD va depinde de forma sub care va candida acesta. Dacă nu se vor rupe şi vor primi şi sprijinul mediatic al PC, social-democraţii ar putea spera să obţină între 20% şi 30%, în caz contrar electoratul său tradiţional riscând să se deplaseze în număr mare spre extrema dreaptă. Şi nu neapărat spre PRM, care e şi el într-o scădere uşoară, dar permanentă, ci spre Partidul Noua Generaţie. Formaţiunea lui Gigi Becali trebuie urmărită cu cea mai mare grijă, căci de aici ar putea veni surprizele cele mai mari. Dacă la ora scrierii acestui text PNG este deja cotat în sondaje cu 7% din intenţiile de vot, o campanie electorală în care Becali să se poată manifesta chiar şi pe canalele media la care acum nu are acces şi în care să poată să creeze în conştiinţa publicului o legătură clară între el şi partidul pe care îl conduce ar putea uşor să-i dubleze electoratul.
Dacă unii văd viitorul în culori deschise, pentru liderii UDMR eventualul scrutin anticipat riscă să aducă veşti proaste. Ei va trebui să conceapă o strategie clară de campanie, riscând altfel ca voturile unei părţi nu tocmai neglijabile dintre etnicii maghiari să plece către radicali, către independenţi sau, pur şi simplu, să nu fie exprimate, şi, astfel, să pună în pericol atingerea pragului electoral.
