Pornind de la ideea ca 2002 este anul demararii discutiilor pe tema capitolului de aderare la UE referitor la politica agricola, cartea de vizita cu care ne asezam la masa tratativelor este modesta. Agricultura romaneasca are un caracter extensiv, de subzistenta. Zona rurala are o pondere de 89% din suprafata Romaniei, circa 45% din populatia activa lucreaza in acest sector, iar contributia agriculturii in PIB este de 15%. Politicile agricole sau, mai bine zis, lipsa acestora din ultimii 11 ani ne-au aruncat in directia opusa evolutiilor din tarile membre ale UE.
Populatia antrenata in agricultura a crescut in Romania de la 27% la 45%. In UE a ajuns la 5%. In timp ce politicile agricole comunitare au mers pe concentrarea terenurilor in exploatatii agricole cu suprafete importante, Romania, prin reforma funciara, am fragmentat suprafetele agricole cu o tenacitate demna de o cauza mai buna. In anul 2000, in sectorul privat din agricultura functionau 11.000 de exploatatii agricole ce detineau 22.000 mii ha (3.573 de societati agricole si 6.264 de asociatii familiale). Gospodariile individuale exploatau 9.377 mii ha, pe gospodarie revenind numai 2,28 ha. Faramitarea excesiva a exploatatiilor agricole si a ofertei de materii prime agricole a impins producatorii individuali spre autoconsum.
In consecinta, unitatile de productie din industria alimentara nu au putut fi folosite la capacitatea proiectata, ceea ce a dus la costuri fixe mari pe produsul finit. Acestea, corelate cu puterea scazuta de cumparare a populatiei au dus la diminuarea cererii interne de produse alimentare. Or, cerere scazuta, egal sanse minime de relansare a productiei.
Apoi, in timp ce in UE s-a pus accent pe specializarea productiei agricole, pe concentrarea si organizarea pietelor, pe integrarea accentuata a productiei pe verticala si orizontala, noi am facut exact pe dos.
Mai departe, trecand in revista mijloacele de interventie in agricultura practicate de statul roman de-a lungul anilor, acestea sunt si ele total opuse celor din tarile UE. Traditia autohtona a fost subventionarea la inceputul lantului de productie (cupoane agricole, 1 milion de lei/ha pentru cumpararea de ingrasaminte, seminte etc.). In UE, interventia statului are loc la sfarsitul lantului de productie si urmareste obiective ca stabilizarea pietei, asigurarea unui anumit nivel de venit etc.
Rezultatul: acum, cand se pune problema discutarii viitorului agriculturii romanesti in contextul aderarii la UE, constatam ca institutiile de gestionare a mecanismelor de interventie sunt total diferite si ca intre noi si partenerii CEFTA, care si-au adaptat aceste mecanisme la modelul european, exista tensiuni. In plus, dinspre UE bate un puternic vant al schimbarii. Organizatia Mondiala a Comertului preseaza in directia reducerii subventiilor din tarile membre.
UE nu exclude discriminarea
Unul dintre punctele cheie ale negocierilor este nivelul subventiilor acordate de UE. Pozitia este destul de clara: fermierii din statele candidate nu vor primi subventii directe. In acest fel, UE cauta sa nu umfle costurile aderarii. Statelor candidate nu le surade ideea. Este considerata ca fiind o discriminare a agricultorilor din Europa Centrala si de Est, intr-o Uniune Europeana extinsa, in favoarea celor din actualele state membre. Stabilirea cotelor de productie si a altor compensatii ridica de asemenea probleme. Statele candidate doresc sa ia ca baza de referinta pentru stabilirea cotelor de productie pe culturi si zootehnie indicatorii de referinta ai anilor ‘80, cand zona era in plin avant economic. UE prefera perioada 1990-1995, ani slabi pentru fostele state comuniste.    

Agricultura – Un capitol de negociere dificil

Ca negociator-sef al Romaniei in relatia cu Uniunea Ruropeana, Vasile Puscas, ministru-delegat, apreciaza capitolul de negociere „Agricultura” ca fiind delicat si dificil. Pentru ca Romania sa poata lua loc la masa tratativelor cu un real folos pentru interesele proprii, momentul trebuie ales cu grija.
„Capitolul de negociere „Agricultura” este unul dintre cele mai dificile din punctul de vedere al negocierilor de aderare, pe de o parte, din cauza volumului mare al acquis-ului comunitar in domeniu (peste jumatate din totalul legislatiei comunitare) si, pe de alta parte, din cauza complexitatii domeniului, la care se adauga demersul de modificare a Politicii Agricole Comune de catre UE, in cursul acestui an si in anii urmatori.
In acest moment, Romania nu are o pozitie foarte puternica in negocierea acestui capitol, deoarece cotele de referinta care se iau in considerare la intrarea pe piata Uniunii Europene se raporteaza la ultimii cinci ani de productie, perioada in care s-au inregistrat productii scazute, pe fondul unei agriculturi destructurate. In aceste conditii, negocierile pentru acest capitol trebuie etapizate foarte riguros. Delegatia Nationala de Negociere a Aderarii Romaniei la Uniunea Europeana isi propune sa deschida acest capitol de negociere in cursul anului 2002.”

Costurile si beneficiile aderarii la politica agricola comuna

Costuri:
· cresterea cheltuielilor pentru hrana ale populatiei;
· incetinirea dezvoltarii unor ramuri (lactate, carne, cereale) prin impunerea unor cote de productie;
· aprecierea monedei nationale ca urmare a unei capacitati de absorbtie scazute;
· cresterea inflatiei ca urmare a cresterii artificiale a preturilor.

Beneficii:
· cresterea productiei agricole si a contributiei acesteia la buget;
· cresterea competitivitatii industriei alimentare;
· scaderea cheltuielilor statului cu subventionarea agriculturii;
· cresterea exporturilor de produse agricole;
· cresterea veniturilor agricultorilor;
· dezvoltarea zonelor rurale;
· accesul la Fondul European de Orientare si Garantare Agricola.