Divizii ale armatei ruse au fost trimise într-o operaţiune militară specială împotriva Ucrainei pentru a impune punctul de vedere al centrului politic de la Moscova asupra unei ţări ce nu mai executa slugarnic ordinele venite de sus. A început o vărsare de sânge şi pentru unităţile militare lansate în ofensivă, brutalitatea soldaţilor care au crezut că vor scăpa repede de frica morţii ajungând la nivelul din ultima conflagraţie mondială.
Mulţi din cei ce se documentează din mediul virtual nu pot înţelege cum a luat foc estul Europei atât de brusc, dar explicaţia este foarte simplă. Rusia, indiferent de forma de guvernământ şi de regimul politic, a fost un adevărat templu al războiului şi producţia de armament a contat cel mai mult în ochii conducătorilor.
Poporul rus, denumire generică pentru toate etniile ce locuiesc în vasta lume supusă Kremlinului, a fost folosit pentru a produce arme şi apoi a servit drept carne de tun pentru îndeplinirea fanteziilor de orice fel ale liderilor ajunşi prin capriciile istoriei la putere. Iosif Stalin se spune că a fost luat prin surprindere de declanşarea războiului mondial în septembrie 1939 şi nici la 22 iunie 1941 n-a fost pregătit pentru a înfrunta diviziile Wehrmacht-ului. Au fost găsite tot felul de argumente pentru aceste situaţii şi s-a spus că liderul comunist şi-a distrus elitele conducătoare prin epurări masive sau că nu se pricepea absolut deloc la problemele militare şi strategice.
Realitatea din arsenalele sovietice vine să contrazică interpretările istoricilor ce stau în birouri şi repetă ideile înaintaşilor în ale scrierii. Se asambla la Leningrad un tun de calibrul 406 mm cu o masă de 137 t şi care putea să lanseze un proiectil cu o masă de 1.108 kg. O şarjă de propulsie era formată din 310 kg de pulbere. Era prea greu să fie montat pe vagoane de cale ferată şi ar fi încetinit ofensivele preconizate să se desfăşoare cu ajutorul maselor de tancuri. Oare la ce era util acest simbol al industriei constructoare de maşini? Doar ca să aibă orăşenii locuri de muncă? Tunul greu era doar un prototip pentru o serie de piese de artilerie grea ce urmau să fie instalate pe cuirasate. Proiectul prevedea câte nouă guri de foc pe fiecare vapor, ceea ce implica o structură de rezistenţă deosebită. Cuirasatele urmau să fie cele mai mari din Europa şi la concurenţă cu cele americane.
Oare la ce erau utili aceşti giganţi metalici?
Armata Roşie avea cele mai performante tancuri şi urma să înfrunte forţele germane în sângeroase lupte terestre. Berlinul dispunea de puţine vapoare militare şi doar cele două din Clasa Bismarck se puteau ridica la pretenţiile unui război naval modern. Teoretic, Uniunea Sovietică nu avea nevoie de o flotă uriaşă pentru a face faţă forţelor lui Adolf Hitler. Planul lui Stalin mergea însă dincolo de înfruntarea cu inamicul din vest şi avea nevoie de cuirasate pentru a înfrânge temuta Royal Navy, deja slăbită de acţiunile avioanelor şi submarinelor germane. Moscova ar fi devenit stăpâna Europei şi ar fi putut apoi să declanşeze confruntarea cu US Navy pentru controlarea planetei în numele ideologiei comuniste.
Atacul de la 22 iunie 1941 a fost mortal pentru marele vis al lui Stalin. Diviziile de tancuri au început să se topească şi escadrilele de avioane au fost rapid nimicite pe aerodromuri. Au început să cadă fabricile în mâinile invadatorilor sau au fost distruse în timpul confruntărilor. Unele utilaje au fost deplasate, dar nu se putea salva totul sub ameninţarea aparatelor din cadrul Luftwaffe. N-a mai fost necesară producţia de cuirasate pentru viitoare cucerire a lumii şi s-a trecut la folosirea oţelului pentru asamblarea de tancuri şi producţia de muniţii. Soldaţii germani erau şocaţi atunci când vedeau un T-34 în 1941.
Lovitura de graţie din iunie 1941 şi-a făcut efectul şi după încheierea conflictului european la celebra dată de 9 mai 1945. Iosif Stalin a ordonat reluarea proiectelor de dezvoltare a flotei de suprafaţă, dar industria distrusă n-a mai făcut faţă sarcinilor de partid şi de stat. A apărut un tun de calibrul 305 mm ce folosea un proiectil cu o masă de 467 kg. Era o armă respectabilă, dar nu avea vreo şansă în faţa armelor americane de calibrul 406 mm.
Au fost ordonate 12 guri de foc, dar proiectul a fost anulat la moartea lui Stalin
Industria constructoare de maşini pierduse confruntarea cu cea americană la capitolul cuirasate şi nici la portavioane nu se putea face faţă competiţiei. Lagărul comunist a trebuit să caute alte soluţii pentru a înfrânge lagărul capitalist, dar pasiunea pentru flota de război a rămas. A apărut astfel crucişătorul Moscova, cel ce dispunea de tunuri jumelate de calibrul 130 mm. Folosea proiectile de 33,4 kg şi fiecare gură de foc putea să lanseze minimum zece lovituri pe minut. Industria a satisfăcut nevoia de muniţie specială, orice armă navală fiind deosebit de scumpă. Nu este de mirare că locuitorii sovietici nu găseau alimente sau haine prin magazinele celui mai mare producător de mărfuri din lume. Statul comunist avea monopol absolut asupra fabricilor şi asupra comerţului. Ar fi trebuit să apară un adevărat paradis economic, dar nivelul de trai n-a vrut să crească din cauza cererilor armatei.
S-a făcut o risipă incredibilă de resurse materiale pentru a pune bazele unei industrii ce nu avea nici cea mai mică legătură cu interesele locuitorilor sovietici, mulţi fiind trimişi în lagăre pentru exploatarea cărbunelui necesar drept sursă de energie. Nichelul de la Norilsk-ul cel îngheţat era trimis spre oţelăriile ce produceau arme. Totul se făcea numai şi numai pentru cucerirea planetei în numele ideologiei comuniste. Nimic pentru oameni!
Ideile sunt mai periculoase decât armele atunci când devin obsesii.