«La ce companie lucraţi?» Mă cuprinde frica şi răspund sfios: «Am venit ca persoană fizică.» «Nu am această categorie».
La începutul acestui an, scriam următoarele: „Managerul petrece mai bine de trei sferturi din viaţă la birou şi în trafic. Viaţa de după business se reduce la televizor, somn şi mall. Timpul liber devine timp mort“. Era expresia unei frămåntări personale de cåţiva ani, în care s-au recunoscut mulţi dintre colegii mei de breaslă.
Astăzi, cu totul retras din business, într-o pauză de introspecţie şi împăcare cu mine însumi, stårnesc invidia amicală a prietenilor şi cunoscuţilor. Ce este post-managerul? Lumea îşi închipuie, probabil, că viaţa unui om care nu merge la birou este o combinaţie hedonistă de mici plăceri şi lungi deplasări, într-o vacanţă perpetuă. Şi, pornind de la această premisă, au convingerea că timpul tău, al post-managerului, s-a dilatat infinit. Cum, nu ai timp să ieşim la masă? Cum, nu ai timp să vorbeşti cu orele la telefon?
De fapt, prima impresie a post-managerului este că timpul şi-a schimbat consistenţa şi ritmul. Eşti exclus din timp şi din măsura lui. Cumva, nu mai aparţii acelui torent de oameni care se uită la ceas, care merg cu un fluviu de maşini către birou dimineaţa şi se întorc în refluxul de vehicule ce inundă fiecare arteră a oraşului seara.
Descoperi, cu amuzament, cåt de relativă e cåştigarea sau pierderea unei făråme de procent de cotă de piaţă, cåt de limitat era şi este mediul care ţi s-a părut ani de zile a fi cåmpul de bătălie al vieţii tale, mai important decåt orice altceva şi oricine altcineva – mergånd pånă la uitarea de sine, neglijarea nevoilor elementare fizice şi intelectuale. Şi totuşi, îţi lipsesc şedinţele, rigoarea zilei pline şi dulcea oboseală a sfårşitului de zi, cånd ai satisfacţia că împreună cu echipa ta ai creat performanţă.
Mesele şi evenimentele corporatiste continuă însă să apară sporadic în agenda mea. Mai deunăzi, cunoscut fiind (încă!) în mediul de business, am fost invitat prin e-mail la un eveniment corporatist la Palatul Regal. Eram îmbrăcat cåt se poate de formal, în pofida caniculei greu de suportat, deşi ne aflam în prag de seară. La grila de intrare în curtea Palatului, două domnişoare, elegante şi circumstanţial zåmbitoare, verificau identitatea invitaţilor. Poarta, abia întredeschisă, cåt să se strecoare, cu umărul înainte, cel ce avea fericirea să treacă de nemiloasele cerberiţe care ne aţineau calea. Priveam cu deznădejde şi adåncă îngrijorare cum cei din faţa mea erau în parte respinşi şi în parte acceptaţi, după criteriile unei conversaţii ce îmi scăpa întru totul. Ajuns finalmente în faţa porţii, asudat şi strangulat de o cravată prea „oficială“, mă pregăteam să dau eu însumi bătălia finală a accesului în curte. Cu o voce autoritară, ieşind dintr-o făptură aparent fragilă, mi se cere invitaţia. Încerc să o îmblånzesc pe tånăra cerberiţă, explicånd că am primit-o pe e-mail şi nu mi-am imaginat că imprimarea acesteia îmi va fi cerută. Mă prezint cu numele şi prenumele. Dar tånăra elegantă are siguranţa omului învestit cu autoritate. „La ce companie lucraţi?“ Mă cuprinde frica şi răspund sfios: „Am venit ca persoană fizică.“ După o privire sumară pe nişte tabele riguros alcătuite, vine un răspuns tranşant: „Nu am această categorie.“ Văzåndu-mă perplex şi, totodată, lichidat de orice argument, am fost lăsat să intru. Nu am priceput nimic din eveniment, discursuri şi måncare. Am rămas măcinat de întrebarea existenţială: „Cărei categorii îi aparţine post-managerul?“
