Povestea jurnalistei care a schimbat societatea românească

Dacă cineva nu este destul de talentat ca să devină scriitor, nu e destul de deştept ca să devină avocat, iar mâinile sale tremură prea tare pentru a fi chirurg, atunci respectivul se face jurnalist. Cel puțin asta susținea americanul Norman Mailer, un cunoscut scriitor, cineast și, nu în ultimul rând, jurnalist.

Punând totul în curiosul tipar românesc, ar suna cam așa: dacă are suficient talent să fie scriitor și nu vrea să moară de foame, dacă e prea deștept să memoreze virgulele din legile românești ca să devină avocat, iar dacă un anume tip de mizerie din spitale nu-i permite să fie chirurg, atunci respectivul se face jurnalist. Bineînțeles, nu înainte de a studia ingineria. Așa cum realizați, nu e vorba despre o întreagă profesie, ci despre un om: Mirela Neag. Nu de alta, dar mulți dintre jurnaliștii români nu pot să aștearnă două vorbe cu sens pe o hârtie, iar pe câțiva îi poți bănui chiar că sunt analfabeți funcțional.

Viață de jurnalist

Să schimbi societatea prezentând realitatea, să schimbi mentalități prin câteva cuvinte scrise într-un ziar. Acestea sunt lucrurile pentru care mulți tineri vor să se facă jurnaliști. Totuși, Mirela Neag nu a intrat în presă cu idealuri adolescentine. După absolvirea facultății, s-a trezit în 1992 „proaspăt inginer-șomer”, așa că a ajuns să se angajeze culegător de texte pe computer la ziarul Meridian, iar, în scurt timp, a devenit tehnoredactor. După încă două luni, pentru că în weekend-uri mai scria cronici de baschet sau volei, sporturi pe care le și practicase, a fost promovată ca reporter sportiv. „Pot spune ca jurnalismul m-a cautat pe mine, ci nu invers”, punctează ziarista. În 1997 a ajuns în redactia cotidianului ProSport, iar acolo s-a descoperit pe ea.

„Iubesc sportul, pot spune ca toata viața mea a orbitat în jurul sportului, jurnalismul sportiv îmi hrănea sufletul, dar nu și mintea. Nu am simțit că mă satisfăcea pe de-a întregul. Nu mă incita. Nu-mi oferea acea notă de imprevizibil”, mărturisește Mirela Neag, care însă a recunoscut imediat ceea ce i se potrivește:

„Modelul de jurnalism incisiv, dar onest, impus de șefii ziarului, Ovidiu Ioanițoaia și Cătălin Tolontan. Ei mi-au dat încrederea că pot aborda orice subiect cu libertatea de a-l duce până la capăt indiferent în ce direcție m-ar fi purtat el.” Prima investigație, cea în cazul complexului sportiv „Piatra Arsă”, a început-o în 1998. Atunci a lucrat împreună cu ziaristul Cătălin Tolontan, iar micro-echipa s-a sudat atât de bine încât au urmat multe alte anchete, de notorietate fiind Cazul Ridzi, Cazul Arena Națională, Gala Bute, Colectiv și Hexi Pharma. De altfel, cel mai recent caz, cel al dezinfectanțior contrafăcuți, a făcut valuri în societatea românească.

„Timp de 4 luni am pregătit subiectul împreună cu Cătălin Tolontan și cu Răzvan Luțac înainte de a publica primul episod, interviul cu Dan Condrea. Au urmat apoi trei luni in care am lucrat la foc continuu, fiind asaltați de informații care ne conduceau spre dezvăluiri importante pentru public. Și care continuă pâna în ziua de azi”, sintetizează Mirela Neag munca de ziarist. În traducere, acest „lucru la foc continuu” înseamnă că trebuie să-ți sacrifici din timpul petrecut cu familia, iar aici apare o ecuație imposibil de rezolvat, mai ales pentru o femeie.

„Eu recunosc că nu am reușit să găsesc acest echilibru și de aceea am plătit în plan personal”, este realistă ziarista. Întrebată care crede că sunt cele mai importante realizări, Mirela Neag răspunde cât se poate de previzibil:„Fetița mea și anchetele jurnalistice prin care am apărat interesul cetățeanului”.

În loc de concluzie

Mirela Neag este jurnalist de investigație. Unul foarte bun. Cum se vede asta? Simplu. Lucrurile incredibile pe care le dezvăluie se adeveresc, de obicei în momentul în care pe urmele anchetelor ei de presă pășesc procurorii. Că nu acesta este mersul firesc într-o societate sănătoasă, nu prea mai contează. Important este că, datorită ei și a altor foarte puțini jurnaliști, presa este, din nou, luată în serios.