Primul film regizat de Robert De Niro este o falsă dramă cu mafioţi, pe fundalul căreia se derulează povestea maturizării unui băiat atras deopotrivă de Mafia şi de viaţa de familie.
A Bronx Tale era cåt pe ce să nu fie produs niciodată. Filmul are la bază un scenariu semnat de un alt actor (dar şi scenarist şi regizor) italo-american, Chazz Palminteri, o poveste parţial autobiografică, inspirată de evenimente din copilăria acestuia. Iniţial, „A Bronx Tale“ a fost un spectacol de teatru pus în scenă de Palminteri în teatre independente din New York şi Los Angeles, care s-a jucat cu mare succes timp de cåţiva ani. Scenaristul-regizor era în acelaşi timp şi singurul actor din piesă, în care interpreta, pe rånd, nu mai puţin de 18 personaje. Succesul de critică şi de public de care s-a bucurat piesa a făcut ca lui Palminteri să i se ofere sume din ce în ce mai mari pentru drepturile de ecranizare, începånd de la 250.000 de dolari şi crescånd, cu timpul, pånă la un milion. Singura problemă a fost că Palminteri insista să aibă un rol în film şi ca tot el să scrie scenariul. O întålnire întåmplătoare a sa cu Robert De Niro a decis soarta filmului, după ce acesta a acceptat pe loc condiţiile lui Palminteri; acordul dintre cei doi a fost încheiat printr-o strångere de månă.
E greu să nu asociezi acest prim film regizat de Robert De Niro cu acelea ale celui mai apropiat colaborator al său, Martin Scorsese, împreună cu care a făcut opt filme; la urma urmei, e vorba de acelaşi gen cinematografic (filme cu mafioţi), plasate în acelaşi perimetru geografic (New York City şi cartierele sale de dimensiunea unor oraşe) şi inspirate, mai mult sau mai puţin, din propria biografie. Însă De Niro rupe pactul nescris cu convenţiile genului, căci filmul său este, de fapt, mai mult un studiu de caractere decåt o poveste cu gloanţe. La Scorsese e vorba de lupta pentru putere, de ascensiuni spectaculoase şi căderi în abis, de secesiune şi războaie interne, de crize morale şi înfruntarea unei sorţi nefavorabile, de eroi tragici; în schimb, miza filmului lui De Niro e doar sufletul unui băiat.
Calogero (Francis Capra) asistă într-o zi la o confruntare iscată aproape din nimic, pentru un loc de parcare, dintre un necunoscut şi Sonny, un mic şef mafiot local (Chazz Palminteri, al cărui prenume real este tot Calogero). Copilul vede cum Sonny îl împuşcă pe necunoscut, însă refuză să depună mărturie în faţa poliţiştilor. Impresionat, Sonny pare să îl îndrăgească şi îl ia sub aripa sa, ca protejat.
Opt ani mai tårziu, Sonny e deja o figură mult mai importantă în cartier, iar Calogero e în continuare protejatul său. Însă tånărul (rol interpretat acum de Lillo Brancato) trăieşte între două lumi – cea a lui Sonny şi cea de acasă, unde tatăl său, Lorenzo (De Niro, într-un rol deopotrivă reţinut şi emoţionant), îl învaţă virtuţile muncii cinstite şi ale vieţii de familie. Copilul îşi împarte timpul între micile slujbe oferite de Sonny – ilegale, desigur, dar nu legate de acte de violenţă – şi şcoală, trăind aproape o viaţă dublă. Din fericire, filmul nu se opreşte doar la contrastul dintre cele două personaje principale, Lorenzo şi Sonny; ar fi fost prea direct, simplist şi sentimental. De Niro, ajutat de excelentul scenariu al lui Palminteri, face din cei doi inamici personaje reale, cu substanţă şi profunzime. Sonny e capabil de compasiune şi autentică grijă faţă de micul Calogero, căruia îi dă sfaturi perfect realiste şi credibile; lumea nu e întotdeauna un loc în care virtutea e răsplătită. În cele din urmă, va veni un moment în care vei fi pe cont propriu.
Desigur, există şi acţiune: dragostea lui Calogero pentru o tånără de culoare (un pas extrem de riscant în mediul imigranţilor italieni din anul 1968) declanşează o serie de evenimente al căror deznodămånt serveşte, în final, drept lecţie morală. Dar acesta nu este decåt încheierea; sensul mai adånc al filmului se referă la maturizare şi la capacitatea de a trăi mai departe cu consecinţele propriilor alegeri.
«Nu văd cum ne-am compara. Sunt mult mai înalt, mai aproape de genul june-prim. S-ar putea să fie cel mai bun actor al generaţiei noastre, poate în afară de mine.»
Robert De Niro despre Al Pacino
Box office
A Bronx Tale avea tot ce trebuie ca să reuşească o performanţă notabilă:
• un actor de talia lui Robert De Niro
• elementul de atracţie – primul film în regia lui De Niro
• un scenariu excelent (şi parţial autobiografic), semnat de Chazz Palminteri, aflat şi el pe afiş
• povestea era deja cunoscută publicului din piesa omonimă a lui Palminteri, care fusese întåmpinată cu recenzii foarte bune şi avusese un succes notabil de casă
• şi un buget generos, estimat la 22 de milioane de dolari.
Cu toate acestea, încasările filmului au fost dezamăgitoare – puţin peste 17 milioane de dolari.
Însă filmul a rămas un preferat al criticilor şi al publicului.
Titlu: Poveste din Bronx (A Bronx Tale)
Regia: Robert De Niro
Scenariul: Chazz Palminteri
Roluri principale: Robert De Niro, Chazz Palminteri, Francis Capra, Lillo Brancato, Joe Pesci
Producator: Tribeca Productions, Price Entertainment, Penta Entertainment Limited, B.T. Films
Durata: 121 minute
Premiera oficiala: 29 septembrie 1993
„Te-ai culcat vreodata cu ma-ta?“
Despre intensitatea cu care Robert De Niro îşi pregăteşte rolurile se ştie de multă vreme. Unele dintre performanţele lui în materie sunt legendare, de pildă cele 27 de kilograme cu care s-a îngrăşat pentru rolul lui Jake LaMotta din Raging Bull (1980) – un record mondial doboråt şapte ani mai tårziu, în 1987, de Vincent D’Onofrio, care a luat 30 kg în plus pentru rolul său din Full Metal Jacket. Tot în Raging Bull, De Niro a produs o scenă rămasă de pomină: într-un dialog cu Joe Pesci, trebuia să-l întrebe pe acesta „Te-ai culcat vreodată cu nevastă-mea?“, la care partenerul său răspundea „Ce face?!“. Cum lui Pesci nu-i ieşea deloc, după cåteva duble De Niro şi-a schimbat, fără să-l prevină, propria replică: „Te-ai culcat vreodată cu mă-ta?“ De data asta, lui Pesci i-au ieşit perfect nuanţele de surpriză şi indignare…
Machiaj dentar de 25.000 de dolari
Pentru rolul lui Max Cady din Cape Fear (1991), De Niro a riscat şi mai mult: ca să pară cåt mai autentic, i-a plătit unui dentist 5.000 de dolari ca să-i aranjeze dinţii în aşa fel încåt să pară stricaţi. După care a mai achitat încă 20.000 de dolari ca să şi-i repare.
Salariu de top: 20 de milioane de dolari
De Niro, menţionat constant pe primele două-trei locuri în diverse clasamente ale celor mai buni actori în viaţă, are printre cele mai mari salarii de la Hollywood: 20 de milioane de dolari pe film, cam de la „Analyze That“ (2002) încoace. Pentru rolul său absolut legendar din „Taxi Driver“ (1976), încasase 35.000 de dolari. Oricum, actorul are afaceri diverse – de la restaurante în San Francisco şi New York pånă la propria companie de producţie, Tribeca, şi festivalul de film cu acelaşi nume.
