În 1905, Teodora Luigi Cazavillan construia sediul Societăţii de Salvare, instituţie care a început să funcţioneze începând cu anul 1906, pe un teren donat tot de ea. La 29 septembrie 1905, Cazavillan a încheiat cu Societatea Generală de Asigurare „Naţionala“ un contract de asigurare valabil pe şapte ani. Societatea de Salvare a fost prima organizaţie de acest fel din Balcani, creată după modelul celei din Viena de către doctorul Nicolae Minovici. Această ins
În 1905, Teodora Luigi Cazavillan construia sediul Societăţii de Salvare, instituţie care a început să funcţioneze începând cu anul 1906, pe un teren donat tot de ea. La 29 septembrie 1905, Cazavillan a încheiat cu Societatea Generală de Asigurare „Naţionala“ un contract de asigurare valabil pe şapte ani.
Societatea de Salvare a fost prima organizaţie de acest fel din Balcani, creată după modelul celei din Viena de către doctorul Nicolae Minovici. Această instituţie a supravieţuit între anii 1906 şi 1947 exclusiv din surse private, deşi activităţile ei îndeplineau importante sarcini publice.
Valoarea totală de asigurare pentru clădirea respectivă era de 150.000 de lei-aur. Se plăteau doar şase ani, pentru al şaptelea an prima de asigurare fiind gratuită. „Naţionala“ nu asigura fabricile de praf de puşcă sau de materiale explozibile şi inflamabile, hârtiile de valoare, banii, pietrele preţioase sau mărgăritarele nemontate şi nici lingourile din metal preţios. Articolele de lux, precum dantelăriile, ţesăturile de caşmir, giuvaerurile, medaliile, argintăria, tablourile, gravurile sau alte obiecte rare şi preţioase, erau asigurate în condiţii speciale. Fundaţiile şi construcţiile aflate sub nivelul solului nu se considerau asigurate dacă acest lucru nu era menţionat expres în poliţă şi în ofertă.
„Naţionala“ asigura atât daunele provocate de incendiu şi de trăsnet, cât şi pe acelea cauzate de explozia aburului, a gazului aerian, chiar neurmate de incendiu, dacă în urma unei declaraţii speciale în ofertă „s-a primit acest risc prin poliţă şi s-a plătit pentru aceasta suplimentul de primă“.
În caz de incendiu sau de explozie, asigurătorul nu răspundea pentru obiectele pierdute, dispărute sau furate, fie cu ocazia producerii daunei, fie în urma măsurilor de salvare. Nu asigura nici daunele provocate de război, invazii, insurecţii, răscoale (anul 1907 nu era departe!), ocupaţii străine, cutremure, erupţii vulcanice şi măsuri militare sau luate de către autorităţi.
Pentru agricultori existau condiţii speciale: aria trebuia păzită zi şi noapte de doi paznici, tăbliţa de asigurare trebuia să fie montată la marginea ariei şi să fie suficient de vizibilă. Asiguratul era obligat să comunice cantitatea produselor înmagazinate după treieriş, precum şi construcţia magaziilor. Apoi, mai era obligat să ţină registre regulate de intrare şi ieşire a produselor, din care să se poată constata în caz de incendiu efectivul existent al stocurilor. În privinţa utilajelor asigurate, coşul locomotivelor, de pildă, trebuia prevăzut cu un apărător de scântei.
La 1900, variatele tipuri de asigurări prevedeau detalieri specifice, unele destul de interesante sau uşor căzute în desuetudine astăzi, dar care pot surprinde prin importanţa acordată chestiunilor în cauză.