În urmă cu un deceniu am trăit în România timp de 12 luni. Nu eram voluntar, nu lucram pentru un ONG umanitar şi nici misionar nu eram. Nu lucram cu orfanii. Am fost un muncitor imigrant.
Am avut o slujbă bună la un liceu de stat, unde predam limba engleză unor copii inteligenţi, majoritatea din clasa de mijloc. Eram plătită cu salariul guvernamental obişnuit pe care îl primea la acea vreme un profesor fără experienţă – echivalentul a 40 de lire sterline pe lună. Era acelaşi salariu pe care îl primeau şi mulţi dintre colegii mei, însă, în calitate de profesor străin, am beneficiat de avantajul adiţional de a primi gratuit o locuinţă şi de a-mi fi plătite facturile la utilităţi. Tinerii profesori români care aveau acelaşi salariu trebuiau să locuiască în continuare cu părinţii pentru a-şi putea permite să şi mănânce.
În ciuda avantajelor financiare de care beneficiam, nici măcar o dată nu am sesizat că şi-ar fi dorit cineva să plec acasă. Să nu le mai fur locurile de muncă. Să le las în pace sistemul gratuit de sănătate publică. În schimb, am fost primită cu braţele deschise.
Oamenii îşi dădeau seama că este dificil să te descurci cu un salariu de profesor începător, astfel că m-au ajutat, în ciuda faptului că nivelul lor de trai era situat cu foarte mult sub acela al unui britanic obişnuit. Prin colegi, mi s-au oferit mijloace adiţionale de a-mi completa veniturile, cum ar fi să supraveghez examene sau să suplinesc alţi profesori străini la universitate. Prietenii români mă invitau la masă în casele lor şi mă trimiteau înapoi acasă cu sacoşe pline de gemuri, murături şi alte mâncăruri făcute în casă.
Acum, zece ani mai târziu, văd că profesorilor români – şi dentiştilor, şi doctorilor şi vânzătorilor din magazine – li se acordă în sfârşit acelaşi drept de a munci pe care l-am avut şi eu când m-am angajat în ţara lor.
Când trăiam eu acolo, România nu era membru al Uniunii Europene, astfel că am avut nevoie de o viză de muncă. Însă, după aderarea ţării la UE, în 2007, eu – şi oricare alt cetăţean european – am dreptul să mă prezint acolo şi să solicit un loc de muncă. Însă, de-a lungul ultimilor şase ani, românii nu s-au bucurat de aceeaşi libertate aici. Din nefericire, cei care se gândesc să se mute în Marea Britanie după ianuarie, când restricţiile de muncă vor fi în sfârşit eliminate, îşi vor face bagajele cuprinşi de îngrijorare. Vitriolul cu care se aruncă în direcţia lor este absolut dezgustător. Mai ales un tabloid anume a lansat o campanie odioasă împotriva "noilor" muncitori imigranţi, cerând guvernului britanic să închidă graniţele ţării în faţa românilor şi a vecinilor lor bulgari. El şi-a ilustrat elucubraţiile cu fotografiile unor romi – grupul minoritar etnic cunoscut până acum drept ţigani – care cerşesc pe străzile Marii Britanii. Mesajul lor? Românii şi bulgarii sunt cu toţii cerşetori – ţineţi-i afară!
Două neadevăruri se ascund aici. În primul rând, deşi unii romi provin din România, foarte mulţi sunt din alte ţări. Comunităţi rome există în toată Europa, în ţări precum Cehia, Ungaria şi Slovacia – toate fiind ţări ale căror cetăţeni se bucură în prezent de drepturi depline de a munci în Marea Britanie.
În al doilea rând, conform legilor aflate acum în vigoare, oricine vrea să călătorească din România şi Bulgaria în Marea Britanie o poate face fără nicio restricţie. Singura limitare este aceea că ei nu pot încă să muncească legal aici dacă nu îndeplinesc anumite condiţii.
Astfel, orice român sau bulgar (indiferent că este sau nu rom) care vrea să-şi câştige existenţa cerşind pe străzile britanice se află deja aici. A le oferi o şansă de a deveni angajaţi, de a plăti impozite şi asigurarea naţională în Marea Britanie, este improbabil să declanşeze o nouă invazie de talente într-ale cerşetoriei.
Pe de altă parte, ridicarea restricţiilor va deschide o întreagă nouă lume pentru românii şi bulgarii care doresc să-şi câştige cinstit existenţa. O lume de care noi, în calitate de norocoşi deţinători de paşapoarte britanice, ne-am bucurat fericiţi ani întregi.
Dacă pe ei, la fel ca şi pe ceilalţi din Franţa, Italia sau Spania, îi tentează o schimbare şi vor să petreacă o vreme în Marea Britanie, vor avea nevoie de locuri de muncă pentru a putea trăi aici.
Ei vor avea aceleaşi şanse de a obţine o slujbă ca şi numeroşii mei prieteni europeni care trăiesc în Scoţia: Michelle din Italia, care lucrează ca agent imobiliar, sau Daniela din Germania, care este asistent social. Nimeni nu are nimic de spus împotriva lor.
Aşa că gândiţi-vă şi la profesoara româncă Ionela, care nu-şi doreşte decât dreptul de a petrece un timp, aşa cum am făcut şi eu, muncind într-o ţară străină. Sau profesorul bulgar de ştiinţe politice, Georgi, căruia i-ar plăcea să se afunde în lucrările lui Holyrood pentru a-şi îmbogăţi şi mai mult bagajul deja foarte extins de cunoştinţe despre problema guvernării în Europa.
Pe de altă parte, piaţa europeană a muncii vă este deschisă şi vouă. Puteţi începe să consultaţi site-urile cu locuri de muncă, în căutarea unei aventuri la Bucureşti sau la Sofia. Poate că nici nu vă veţi mai întoarce.
Sursa: RADOR