David Fincher era, practic, un necunoscut cu doisprezece ani în urmă, când fostul regizor de videoclipuri muzicale îşi lansa primul său lungmetraj, intitulat „Se7en“. Filmul, un thriller poliţist înspăimântător de sumbru, a fost un succes atât de public, cât şi de critică. Au urmat apoi „The Game“ (1997), „Fight Club“ (1999) şi „Panic Room“ (2002), producţii care l-au impus pe Fincher drept unul dintre cei mai originali şi inova
David Fincher era, practic, un necunoscut cu doisprezece ani în urmă, când fostul regizor de videoclipuri muzicale îşi lansa primul său lungmetraj, intitulat „Se7en“. Filmul, un thriller poliţist înspăimântător de sumbru, a fost un succes atât de public, cât şi de critică. Au urmat apoi „The Game“ (1997), „Fight Club“ (1999) şi „Panic Room“ (2002), producţii care l-au impus pe Fincher drept unul dintre cei mai originali şi inovatori stilişti ai cinematografului american contemporan.
„Zodiac“, cel mai recent film al lui Fincher, prezintă un caz faimos, al unui ucigaş în serie care a terorizat California la sfârşitul anilor ‘60 (fiindu-i atribuite şi câteva crime petrecute la începutul anilor ‘70). În ciuda tuturor eforturilor, cazul nu a fost rezolvat niciodată; în primăvara acestui an, poliţia din San Francisco l-a redeschis, posibil şi ca urmare a iniţiativei regizorului, care şi-a angajat o echipă proprie de investigaţii pentru a descâlci iţele complicate ale asasinatelor. Pe lângă violenţa extremă şi numărul victimelor (şapte, după estimările curente ale oficialităţilor, dintre care două au supravieţuit atacurilor), ceea ce l-a făcut celebru pe „Ucigaşul Zodiac“ au fost scrisorile trimise de acesta poliţiei şi ziarelor, scrisori printre care s-au aflat şi patru criptograme în care pretindea că îşi dezvăluie identitatea (trei dintre ele nu au fost niciodată descifrate).
Fincher a crescut chiar în zona în care au avut loc atacurile. Avea pe atunci şapte ani şi recunoaşte deschis impactul pe care crimele şi mediatizarea lor în presă l-au avut asupra sa. S-a scris deja, în presa americană, că filmul lui pare să se fi născut dintr-o obsesie veche.
Povestea, destul de complicată, începe în 1969, după al doilea atac al ucigaşului. Robert Graysmith (jucat de Jake Gyllenhaal), un caricaturist de la ziarul „San Francisco Chronicle“, se interesează de prima scrisoare a misteriosului asasin sosită pe adresa cotidianului; în timp, va rămâne singurul preocupat de caz, scriind două cărţi despre acesta, devenite sursa primară a informaţiilor utilizate în film. Paul Avery (un Robert Downey Jr. senzaţional, mai ales în a doua parte a filmului) este principalul reporter specializat în crime al ziarului, în timp ce David Toschi (Mark Ruffalo) este ofiţerul de poliţie care investighează crimele.
Într-un anumit sens, Fincher face şi din „Zodiac“ ceva asemănător cu „Se7en“, fie şi măcar pentru că subiectul – prinderea unui ucigaş în serie – e asemănător. Ceea ce diferă în mod vizibil e construcţia filmului. „Se7en“, cu mutilările sale îngrozitoare, era aproape un horror, în timp ce substanţa acestui ultim film e mai degrabă psihologică: ceea ce contează aici cel mai mult nu este atât descoperirea identităţii şi capturarea criminalului, cât efectul pe care investigaţia, desfăşurată de-a lungul a mai mult de două decenii, l-a avut asupra protagoniştilor: cariere distruse, mariaje destrămate, dependenţă de alcool şi cocaină. „Zodiac“ e un film lung, de două ore şi 40 de minute, dar meritul lui Fincher e că nu te lasă să te plictiseşti; imaginea desaturată, atmosfera întunecată şi, mai ales, jocul plin de nuanţe al actorilor fac din acest film un produs al maturităţii, pentru unui fost „copil teribil“ al cinemaului american.