Nu mai era pe placul Moscovei și asaltul a fost declanșat fără milă. Cum în istorie funcționează perfect principiul unde dai și unde crapă, forțele sovietice au preluat rapid controlul asupra centrelor strategice, dar militarii locali au plecat din calea invadatorilor cu armamentul modern din dotare.

În plus, oamenii munților aveau arme de foc și ura împotriva străinilor a fost dublată de cea religioasă împotriva unor forțe ce nu erau musulmane. A început un conflict de uzură, cetele apărătorilor provocând pierderi grele trupelor ce erau antrenate pentru a străpunge linii defensive într-un conflict clasic.

Sosirea de tehnică de luptă din lumea islamică și din partea SUA a dus la o sângerare zilnică și la măcinarea nervilor militarilor invadatori. În plus, totul era adus de la mari distanțe și costurile economice erau ridicate.

Nu aceasta era însă problema principală a lagărului socialist. Conducerea de la Washington a decis la începutul anului 1980 să impună o adevărată blocadă tehnologică și mărfurile definite drept de înaltă tehnologie n-au mai ajuns dincolo de zisa Cortină de fier.

Au fost oprite sau limitate livrările de produse industriale și de piese de schimb, ceea ce ducea la transformarea lumii comuniste într-un imens muzeu în aer liber. Grav era că nici achizițiile de mărfuri din lagărul socialist nu mai aveau o amploare deosebită și încasările statelor au scăzut drastic.

Fabricile au început să nu mai aibă piață de desfacere și să lucreze în pierdere sau să aibă stocuri de care nu era interesat cineva. Se producea o stafidire a economiei reale, dar statul totalitar reușea să mențină aparența de viabilitate prin dirijarea resurselor spre uzinele falimentare.

Erau domenii de activitate unde s-a produs o adevărată prăbușire în anul 1981 și ar fi trebuit ca fabricile producătoare să intre în faliment sau să reducă drastic personalul și cantitățile de mărfuri realizate. Orice economie modernă are mașini acționate de motoare electrice și statul comunist a făcut investiții în domeniu, dar au fost exportate în 1981 309.000 de unități față de cele 678.000 din anul precedent.

Rulourile compresoare au ajuns de la 265 la 170, chiar dacă erau interesante pentru realizarea de drumuri. Nici mașinile-unelte, baza industriei prelucrătoare, n-au mai fost căutate și livrările au scăzut de la 6.577 la 5.845 de bucăți. Autocamioanele au trecut de la 9.494 în 1980 la 7.650 în următorul an. Cum statul era singurul client intern, fabrica din Brașov a devenit un fel de ghiulea atârnată de gâtul economiei românești. Scăderi erau și la locomotive și vagoane.

Dacă la televizoare se găseau clienți, la aparatele de radio era o prăbușire de la 368.700 la numai 178.900. Nici becurile nu mai aveau căutare, căderea fiind de la 57.500 de unități la numai 21.000. Economia României socialiste a funcționat cu greu pănă în anul 1989 pentru că avea un adevărat monopol pe piața internă, dar fabricile au căzut una după alta atunci când au început să sosească produsele străine.

Este posibil ca lumea contemporană să cunoască o situație similară în urma acțiunilor Rusiei în Ucraina. Retragerea firmelor străine care au adus tehnologie și lipsa accesului la piețele internaționale poate să însemne o prăbușire a industriei uriașului stat militarizat.

Au trecut déjà două săptămâni de război și concurența de pe planetă a trecut déjà cu mult peste ceea ce se producea în fabricile rusești. Timpul nu mai are răbdare cu făuritorii de bombe și rachete.