Când Portugalia a semnat aderarea la pe atunci Comunitatea Economică Europeană (CEE), pe 12 iunie 1985, a făcut-o cu un enorm consens politic intern, cu excepția comuniștilor și a câtorva izolaționişti de dreapta, și din două motive principale: ancorarea recentei democrații portugheze în Occident și primirea de fonduri europene.
După 35 de ani, apartenența la Occident este clară, consensul european național este diferit, dar dependența de fonduri rămâne. În ajunul încă unei alte transformări în Europa, trebuie să facem aceste bilanţuri pentru a ne pune de acord în privinţa a ceea ce urmează. Sau nu.
Mário Soares, mai presus de orice, dar și Sá Carneiro și Freitas do Amaral au avut o idee clară cu privire la faptul că Portugalia trebuia să adere la CEE pentru a evita riscul de a aluneca spre universul Nealiniaților sau chiar a sateliților Uniunii Sovietice. Pe de o parte, numai dreapta care ducea dorul Statului Nou se pronunţa împotrivă.
Iar Partidul Comunist Portughez refuza aderarea, deoarece considera și consideră CEE drept parte a Internaționalei Capitaliste. Pe bună dreptate, scrie Henrique Burnay în DIÁRIO DE NOTÍCIAS.
La începutul anilor ’90, consolidarea integrării prin reducerea suveranității și o creștere a puterilor Uniunii Europene (un fel de federalism în curs) ca urmare a Tratatului de la Maastricht a alimentat o divizare în Europa și pe plan intern.
La dreapta eşichierului, un CDS transformat de Manuel Monteiro (și Paulo Portas, în „O Independente și nu numai”) începe să ridice obiecții, inspirate de Thatcher, care între timp părăsise guvernul, dar, cu toate acestea, declara că (în mod evident) se pronunţa împotriva Tratatului.
Anti-europenismul de dreapta (așa cum a fost reliefat de consensul majoritar) spunea că Europa de după Maastricht va fi mai germană, mai puțin suverană, deoarece statele membre nu vor putea să-și aleagă politicile și vor ajunge să importe mai mult din industriile europene și să producă mai puțin în agricultură și în pescuit și că Portugalia ar pierde prin faptul că nu ar putea folosi politica monetară ca instrument al politicii economice.
Timpul le-a dat dreptate într-o oarecare măsură, chiar şi acolo unde se aștepta mai puţin.
La aproape 30 de ani de la această divizare, criticile care apar acum la stânga eşichierului merg parțial în această direcție. Aceștia susțin, împotriva zgârceniei frugalilor, că țările bogate din nord au beneficiat cel mai mult de piața internă, că, în timp ce eram în criză, băncile germane au fost salvate cu adevărat și că moneda unică ne-a împiedicat să avem politici proprii.
La congresele socialiste nu mai este suficient să spui „Trăiască Europa” pentru a primi aplauze. Este necesar să spunem „Europa socială”.
La dreapta eşichierului, dimpotrivă, există încă suveraniştii, desigur, dar sunt tot mai mulți oameni care recunosc faptul că Europa face economia noastră mult mai liberală decât ar fi altfel. Consensul politic intern asupra Europei nu mai este ceea ce a fost. Cu excepția unei teme: fondurile. Avem mare nevoie.
Răspunsul european la această criză, inclusiv fondurile care pot veni, are mai multe consecințe. Va spori integrarea economică și coordonarea politicilor naționale, comprimând în mod necesar suveranitatea. Și va defini, centralizat, prioritățile și politicile publice cu un impact economic enorm.
De această dată ar trebui să discutăm unde și cum vor fi cheltuiți „banii Europei” și, acceptând consecințele politice și instituționale, să definim cum dorim să le influențăm.
Așa că peste 35 de ani să nu spunem că ceilalți, şmecherii, s-au îmbogățit pe seama noastră.