Prin urmare, nu voi scrie despre ceva ce nu știu. Nu știu ce l-a determinat pe Prigojin să înceapă o rebeliune, nu știu de ce nu a fost urmat decât de o mică parte a armatei sale private, nu știu ce l-a determinat să renunțe, de ce s-a băgat Lukașenko și ce se va întâmpla cu el, „pe persoană fizică”, și cu restul grupului Wagner.

Dar, luând un pic de distanță, putem observa un fenomen îngrijorător: proliferarea armatelor de mercenari.

Desigur, mercenari au existat mereu în istorie. Dar se poate vedea că au fost perioade în care mercenarii au fost reduși la grupuscule infime, retrase în regiuni inaccesibile, și perioade în care mercenarii au constituit principalele forțe armate ale puterilor vremii. În vremea lui Ștefan cel Mare, forța principală era „oastea țării”, dar, doar peste un secol, Mihai Viteazul va lupta, aproape exclusiv, cu mercenari.

Vremea Renașterii a fost, prin excelență, „secolul de aur” al mercenarilor. Dar a fost și secolul în care Europa era fărâmițată în zeci sau sute de state și stătulețe, mai mult sau mai puțin independente. Pe măsură ce s-a intrat în modernitate, în secolul XIX, statele naționale centralizate au luat locul imperiilor și măruntelor formațiuni politice aristocratic-feudale. Exact în același proces, grupurile de mercenari au dispărut și au făcut loc armatelor naționale, edificate prin recrutare din popor. La sfârșitul secolului, Max Weber a dat o definiție clasică a Statului, potrivit căreia acesta este instituția care are monopolul violenței legitime peste un anumit teritoriu și populație.

Definiția lui Weber este strâns legată de naționalism, ca ideologie, și spune, de fapt, că orice instituție de forță – armată, jandarmerie, poliție, servicii secrete etc. – trebuie să fie strict subordonată, după o ierarhie dură, puterii Statului. Firește, au existat nuanțe. Și, interesant, aceste „excepții” s-au manifestat în statele care au avut mari imperii coloniale, Anglia și Franța. De exemplu, celebra Legiune Străină a înrolat tipi duri, cu un trecut tulbure, gata să facă orice doar să fie feriți de complicații legale. Dar Legiunea Străină a avut bazele în afara Franței metropolitane!

În contemporaneitate, mai ales după 1965, adică după momentul în care puterea statelor clasice, definite weberian, a început să fie concurată de puterea neconvențională a corporațiilor multinaționale, a apărut o sumedenie de „armate” de mercenari: Al Qaeda, ISIS, Boko Haram și multe, multe altele, strâns legate de fenomenul terorismului. Toate acestea au acționat sau acționează în state slabe și au fost sau sunt sprijinite, mai mult sau mai puțin pe față de una sau alta dintre marile puteri.

În Ucraina, au activat grupări paramilitare (de exemplu, celebrul „Azov”) încă dinainte de 27 februarie 2022. Și, firește, acțiunile acestora s-au desfășurat în regiunile rusofone, predispuse la rebeliune. Grupul Wagner a apărut ca o contrapondere și, la fel de evident, el a acționat, până acum, doar pe teritoriul recunoscut internațional al Ucrainei. Dar, în urma deciziei politice a Rusiei de a anexa cele patru regiuni ocupate militar, se ajungea în situația ca Wagner să acționeze pe un teritoriu „rus”, unde intra în conflict cu prevederile constituționale ale Rusiei. Așa ceva ar fi devenit inacceptabil. Este evident că grupul Wagner a fost sprijinit – financiar, logistic, cu armament și know how militar – de Federația Rusă. Dar iată că Federația Rusă nu are nici o ezitare în a dizolva, de fapt, acest grup. Probabil că respectivii combatanți vor fi recuperați, într-un fel sau altul, de forțele armate regulate ale Rusiei. Sau, poate, vor fi regăsiți, peste un timp, în alte „armate”, prin țările lumii a treia.

De ce spuneam că fenomenul este îngrijorător? Pentru că în toate statele occidentale armatele sunt formate din „profesioniști”, sunt reduse la număr și se bazează pe tehnică. În occident, și, de altfel, și în România, nu mai există armate „populare”, adică formate din cetățeni patrioți, gata să-și apere țara. Globalizarea, care a „virtualizat” frontierele, a virtualizat și patriotismul. Oamenii, cetățenii, nu mai simt că au un ceva de apărat. Anii din urmă au arătat că mobilizările „civice” sunt și ele controlate financiar și dirijate politic.

Proliferarea mercenarilor este, mutatis mutandis, similară cu proliferarea activiștilor civici.

Dar activismul civic nu acționează ca forță armată! S-ar putea spune că este rezonabil ca puterea statului să fie echilibrată de puterea societății civile. În schimb, este inacceptabil ca puterea statului să fie concurată de organizații (para)militare. Prezența acestora indică slăbiciunea statului și riscul căderii în anarhie.

Conducerea Rusiei a acționat ferm, în forță. Este posibil ca acest episod să slăbească pozițiile rusești pe front. Dar o tolerare a unui Prigojin impredictibil ar fi fost mult mai costisitoare pentru puterea de la Moscova, din toate punctele de vedere.

Revenind la plaiurile mioritice, nu ne putem opri să ne întrebăm cât de „rezilientă” ar fi România în fața unui război? Câți cetățeni ar sări în bocanci din patriotism? Oare în țara noastră nu acționează, discret, formațiuni aproape paramilitare, sprijinite din exterior? Elitele noastre politice, militare, diplomatice, de „intelligence” au tras vreun învățământ din războaiele care s-au inflamat în jurul României, din 1992 până astăzi?