Unul dintre subiectele “sensibile” ale acestei perioade de tranziţie a fost fără îndoială termenul “privat”. Beneficiari ai unui stat, care deţinea totul în calitate de unic propietar, a trebuit – copiind, adaptând sau inventând modele – să transferăm bunul comun în propietatea privată a fiecărui individ.
Ar merita studiat mult mai bine acest proces în România, nu doar din punct de vedere economic ci şi social, şi cultural. Am avut o extraordinară cultură a formei fără fond, al paravanelor legale pentru rezultate mai puţin legale, a unei împărţiri “corecte” cu rezultate profund inegale. Prea des şi prea de multe ori am declarat dorinţa de a dezvolta mediul, capitalul, economia privată – în spatele unor dorinţe de acumulare brută a capitalului – şi nu am acţionat pragmatic în acest sens, pentru a nu demonetiza acest concept. Am trăit în tot acest an un fenomen “al luatului cu japca” ambalat în diverse programe de transfer din domeniul public în cel privat.
O situaţie aparte o găsim în cazul societăţilor comerciale unde statul român era sau este acţionar unic sau după caz majoritar. În cazul acestor companii am asistat la procese de privatizare cel puţin îndoielnice dacă nu ilare. Am avut MEBO, PAS, marea privatizare prin cupoane nenominale sau nominale. Am avut FPS şi FPP (actualele SIF). Am avut de toate, mai puţin rezultate. Rezultatele ar fi trebuit măsurate în dezvoltarea pieţei de capital şi în succesul miilor de companii privatizate. Sau mai bine spus în numărul de companii create în perioada comunistă şi care şi-au păstrat locul pe piaţa liberă în postură de entităţi importante sau în dimensiunea şi modul de funcţionare ale pieţei de capital locale.
Mai nou am mai găsit ceva original – managementul privat al companiilor de stat. În buna manieră a ultimilor ani am revenit la panaceu economic postrevoluţionar – numim ceva privat şi sigur va merge mai bine. Un maneger privat într-un mecanism economic controlat eminamente de către stat îmi pare o idee cel puţin originală. Ca orice societate comercială şi cele de stat au un acţionariat, un consiliul de administraţie şi o echipă managerială. Acţionariatul decide direcţia principală pe care doreşte să evolueze compania, consiliul de administraţie ia măsurile pentru a se asigura că această strategie este implementată iar managementul pune în aplicare toate aceste decizii.
În aceste condiţii managerul privat, la fel ca cel de stat, nu poate influenţa decisiv mersul societăţii fără un sprijin, fără a rezona pe aceeaşi frecvenţă cu acţionarii sau consiliul de administraţie. Orice idee plină de valoare are managerul nu o poate implementa pur şi simplu, dacă statul român nu o agrează. Doar în 2011 am avut atâtea exemple în care fie statul nu s-a prezentat în AGA, fie a votat contra propriilor propuneri, etc încât ideea managerul privat nu o putem cataloga decât un nou episod al formei fără fond. O idee frumos ambalată, anunţată într-o severă criză economică însă predictibil cu un impact minor asupra economiei româneşti.
Desigur ar trebui să salutăm dorinţa de schimbare a statului român în ceea ce priveşte modul în care îşi administrează participaţiile din economie, însă această dorinţă, dacă este cu adevărat puternică, nu are decât o modalitate de a se materializa. Şi anume introducerea unei compenente private cât mai semnificative în acţionariatul companiei. Doar aşa beneficiile legate de ideea de privat (eficientizare, corectitudine, transparenţă, etc) au şanse să se impună în termeni reali în administrarea unor companii de stat. Cu alte cuvinte o companie cu mii de acţionari privaţi va avea o presiune uriaşă spre a se schimba, presiune care ar deschide poarta către un management privat funcţional. Din păcate amânarea listării acestor companii a devenit un fapt banal (cel mai recent exemplu – Hidroelectrica) lucru care nu poate decât să confirme un scepticism pe care aş dori cu ardoare să îl numesc, în viitor, exagerat.
