„Tu nu mai apuci să mănânci pen­sie, băiete!“ Tocmai Banca Mon­dială a întărit îngrijorarea mamei pentru traiul agitat şi spe­ranţa redusă de viaţă a fiului, arătând că doar creşterea vâr­s­tei de pensionare peste 70 de ani poate salva sistemul public, dacă ceilalţi parametri ai acestuia nu se îmbunătăţesc. Părinţii pensionaţi anticipat în anii ‚90, so­luţie care a salvat atunci familia de drama şomajului, pensiile nedrept de mici ale acestora majorate spectaculos înainte de ale­geri, alături de celelalte probleme legate de îmbătrânirea po­pulaţiei şi de amânarea reformelor îl fac acum pe fiu bun de plată.

A început de fapt să plătească de mai multă vreme, prin contribuţiile sociale tot mai mari care i se re­ţin din salariu. Şi ştie că tot efortul fiscal nu-l va scăpa oricum de perspectiva unei pensii la fel de mizere ca a părinţilor. Mai ales că i se permite să evadeze din sistemul public falimentar doar cu contribuţii infime virate la pensiile private. Măcar poate glumi că de grija pensiei viitoare îl va scăpa posibilitatea de a o încasa când va fi oale şi ulcele. Ştie că o parte din problemă sunt cei care evită contribuţiile sociale, acceptând să fie plătiţi de angajator ca persoane fizice autorizate sau în alte forme mai lejer fiscalizate. Însă, dacă înainte îi compătimea că îşi sacrifică de bunăvoie siguranţa bătrâneţii, acum găseşte motive să devină şi el PFA.

Ca pentru orice contract de asigu­rare, motivaţia de a contribui la pensie este conştiinţa unei nevoi viitoare de siguranţă, speranţa că vei fi cândva şi beneficiar, nu doar plătitor. Perspectiva unei pensionări după 70 de ani lasă însă mai puţin loc de speranţă şi mai mult loc pentru îngrijorarea că, în ultimii ani „activi“, nu poţi fi decât şomer în multe profesii solicitante fizic. Plus senzaţia că pensia va rămâne un lux rezervat categoriilor speciale, cărora li se permite retragerea înainte de ter­men, cu reguli de calcul ne­ac­ce­sibile oricui: parlamentari, ma­­­gistraţi etc. Pentru muritorii de rând, par mai avantajoase socoteli de genul: mai bine câştig mai mult acum şi îmi pun singur deoparte pentru bătrâneţe, dacă pot, că de la stat oricum nu aştept mare lucru. Cui îi poţi cere să fie responsabil pentru siguranţa unei pensii pe care nu crede că o va apuca mult timp? Deresponsabilizându-şi contribuabilii, statul ar risca să-şi agraveze problema încasărilor mici la sistemul de pensii, tocmai prin măsura cu care ar vrea să o rezolve. Va fi prea ocupat cu vânătoarea de evazionişti ca să-şi mai amintească de natalitatea scăzută, de trecerea către sistemele private de pensii, pentru care angajaţii îşi vor pierde de asemenea interesul, sau de alte probleme care stau de fapt la originea crizei.