De râie poţi scăpa, dar de FMI ba. În ultimii 40 de ani, România a avut nu mai puţin de 12 acorduri cu Fondul Monetar Internaţional; unele au fost încheiate cu brio, altele nu. Acum, mai-marii ţării au început negocierile pentru cel de-al 13-lea „contract“ (o să vă explic mai jos de ce apelez la această formulă), chiar dacă mare parte dintre analiştii economici şi financiari susţin că România a ajuns la un punct în care se poate descurca de una singură – în termeni financiari, independentă economic şi financiar. Există însă şi analişti care cred, în continuare, că viitoarele măsuri economice şi reforme structurale, decise de Palatul Victoria, necesită girul celor de la Washington. Bine măcar că „şefii“ celor două palate susţin la unison că avem nevoie de un nou acord cu FMI.
Preşedintele Traian Băsescu ştie că România este macrostabilizată economic în acest moment, dar se teme că acest echilibru riscă să fie distrus în eventualitatea adoptării unor măsuri cu caracter populist. La rândul său, premierul Victor Ponta mai crede şi acum că o nouă înţelegere cu FMI, chiar şi de tip precautionary, ne oferă siguranţa obţinerii unor împrumuturi mai ieftine pentru finanţarea deficitului şi a datoriei. Argument care însă poate fi combătut prin simplul fapt că o ţară independentă financiar şi aflată într-o categorie mult superioară celor cu rating „junk“, păstorite de FMI, are o credibilitate mult mai mare în faţa investitorilor. Un lucru rămâne însă cert: autorităţilor de acum le este frică de propriile decizii greșite pe care le-ar putea lua în 2013, ţinând cont de faptul că anul viitor va fi unul electoral, iar pomenile, cu siguranţă, vor începe să curgă.

Avem nevoie de o schimbare radicală, aşa cum a spus şi şefa FMI, Christine Lagarde, în discursul ţinut la BNR. Creşterea economică nu mai poate fi susţinută doar de exporturi, este nevoie de investiţii şi de consum. Ultimele două trebuie însă corelate şi administrate eficient, întrucât pot duce oricând la derapaje greu controlabile. Un exemplu în acest sens este faptul că, în ultimele 14 luni de guvernare USL-istă, investiţii de sute de milioane au fost amânate pentru respectarea promisiunii reîntregirii salariilor în sectorul bugetar.
Cheltuielile suplimentare se ridică la peste 700 mil. euro, fonduri egale cu construcţia autostrăzii de la Bucureşti la Constanţa, aşa cum puteţi citi în articolul realizat de colega mea Mirona Hriţcu. Pe lângă acestea e nevoie de continuarea reformelor, iar aici experţii FMI ştiu că, fără supravegherea lor, autorităţile române doar mimează că le fac. Iar FMI nu este altceva decât un finanţator; popular vorbind, putem să-l asemănăm cu o instituție bancară, care, indiferent de ce se întâmplă în viaţa împrumutatului, vrea să fie sigură că-şi recuperează sumele împrumutate şi dobânda aferentă.
Ciprian Mailat,
redactor-șef adjunct