Problema banilor. Regula de aur a artelor și științelor: Cine are aurul face regula!
La început, în societățile primitive de vânători-culegători, schimbul de bunuri sau servicii nu exista. Pur și simplu, oamenii luau din natură resursele de care aveau nevoie și, eventual, prelucrau aceste resurse individual, pentru uzul personal.
Ulterior, când au intrat în contact comunități aflate la o oarecare distanță unele de altele, a apărut schimbul de produse sub forma trocului. Aproape instantaneu, oamenii au inventat și niște măsuri ale schimbului: scoici, pietre, bucățele de metal prețios. Acestea nu au fost învestite cu valoare de la început, deci nu au fost bani în sensul propriu zis al cuvântului, ci o măsură a cantității unuia dintre produsele care se schimbau. Au devenit bani abia atunci când s-a conștientizat ideea că ele exprimă, în același timp, cantități diferite de produse diferite. Adică bucățelele de metal prețios au devenit „bani” atunci când au căpătat o valoare în sine, la care se raportau în diverse proporții mărfurile aflate „pe piață”.
În plină epocă industrială, Marx și Engels au legat banii de muncă și, de aici, au construit o teorie cu un impact major în istoria secolului XX. Este interesant, însă, că structurarea politică a teoriei marxiste s-a făcut în jurul muncii (forțe de producție – mijloace de producție – relații de producție), iar banii (și circuitele lor) au fost considerați, în acest eșafodaj ideologic, doar ca un fel de construcție ajutătoare. De altminteri, teoreticienii ulteriori ai marxism-leninismului considerau că în societatea comunistă banii vor dispărea.
Desigur, utopia comunistă era inspirată de imaginea comunității arhaice pe care am evocat-o mai sus. Pentru comuniști, „sfârșitul istoriei” ar fi fost o societate fără bani, fără proprietate privată, fără relații de muncă asimetrice.
Este ciudat că astăzi, în plină victorie a capitalismului, publicului larg i se servește o perspectivă asemănătoare a viitorului: fără bani, fără proprietăți, fără legături „tari” cu munca. Dar, dacă în comunism burghezii, exploatatorii, bancherii, chiaburii urmau să fie eradicați de noua putere politică, unde oare și cum vor dispărea cei bogați și puternici la „sfârșitul istoriei” capitalismului?
Iată de ce, în următorii ani, problema organizării fluxurilor financiare va avea un rol determinant
În 1944, în Statele Unite, la Bretton Woods, a avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istorie. A fost o întâlnire a economiștilor din Statele Unite și Marea Britanie care și-a propus să organizeze economia mondială în așa fel încât să se evite catastrofele bursiere de tipul Marii Crize din 1929-1933 și, ca un corolar, să se evite războaiele, fiind clar că acestea din urmă sunt legate direct de crizele economice.
Acordurile de la Bretton Woods au devenit, la sfârșitul războiului, temelia pe care a funcționat sistemul capitalist până astăzi. Ele au impus supremația dolarului, care era oricum naturală pentru că atunci Statele Unite erau cel mai mare producător de bunuri și servicii și cel mai mare creditor al lumii.
Așa-zisul sistem comunist s-a organizat paralel, având Uniunea Sovietică drept principal furnizor de resurse și rubla ca monedă la care se raportau celelalte țări socialiste.
Aici apare o discuție
În primul rând, sistemul monetar comunist nu era cu nimic diferit în esență de cel capitalist: el s-a bazat întotdeauna pe bani și pe teoria bancară capitalistă (valoare, profit, dobândă etc.). Singura diferență era că în țările socialiste statul era singurul mare proprietar capitalist (micii întreprinzători particulari nu contau în economia de ansamblu). Relațiile între capitalistul-stat și angajații-proletari aveau la bază același principiu ca în orice întreprindere capitalistă: angajatul își vindea munca în schimbul salariului. (Desigur, în statele socialiste exista o preocupare majoră pentru redristribuirea avuției și cei privilegiați nu se puteau îmbogăți excesiv.) E de la sine înțeles că, din această perspectivă, o competiție între două sisteme identice ca principiu economic, dar în care într-unul exista concurență de piață și în celălalt nu, putea să ducă decât la victoria pieței concurențiale.
Mai mult, sistemul comunist a avut două handicapuri. Primul a fost că el a fost nevoit să facă schimburi cu sistemul capitalist, iar aceste schimburi au fost, de regulă, în favoarea sistemului capitalist, adică a unui sistem financiar bancar mult mai performant. Iar schimburile s-au făcut în moneda impusă de sistemul mai puternic, adică în dolari.
Al doilea handicap a fost fractura survenită în anii 60 între Uniunea Sovietică și China. În acest fel, piața „comunistă” a fost divizată în mai multe entități care nu aveau decât o cooperare limitată și, oricum, mult mai restrânsă ca volum decât piața capitalistă. Lipsa de omogenitate și coordonare a entităților socialiste a subminat orice șansă de concurență reală.
După 1990, victoria capitalismului, în termeni reali, economici, poate fi descrisă (și) ca o victorie a sistemului financiar-bancar capitalist, organizat în jurul dolarului. Acest sistem a avut, în anii 90, un moment de grație în care nu (mai) părea să fie concurat de nimic. Abia după 2010 au apărut două probleme. Prima a fost concurența internă pe care moneda euro a făcut-o dolarului. A doua a fost ascensiunea economică a Chinei, care a tezaurizat, practic, dolari, cumpărând datoriile americane.
Pe plan instituțional, anii 90 au însemnat o lărgire a Organizației Mondiale a Comerțului (WTO). Aceasta, avându-și rădăcinile în acordurile de la Bretton Woods, a reprezentat în acea perioadă cadrul cel mai select în care se desfășura comerțul mondial. Firește, în condițiile în care Statele Unite erau fondatorul și principalul finanțator al organizației, ele erau și principalul decident. Creșterea numărului de membri și intrarea Chinei în organizație a scăzut puterea de decizie a Occidentului, astfel încât decizia s-a mutat către alte structuri, de tipul G7, G20 și, nu în ultimul rând, OECD. Asistăm astfel la o migrație a deciziilor referitoare la reglementarea economiei mondiale spre organisme mai restrânse, mai puțin formalizate și, firește, mai puțin „democratice”.
Ajungem astfel la o problemă ridicată în podcastul lui Mirel Palada: poate fi OECD, actualul club select al economiilor lumii, concurat de o altă construcție, de exemplu BRICS?
Răspunsul scurt este: Nu!
Răspunsul lung are în vedere mai multe nuanțe
Mai întâi, BRICS nu are un obiect de activitate focalizat și nici un statut juridic formalizat, așa cum are OECD. Apoi, BRICS suferă de o lipsă de omogenitate atât economică, cât și politică. Între țările BRICS există neînțelegeri istorice greu de depășit printr-o simplă etichetare/situație de moment, aceea de țări în curs de dezvoltare.
Brazilia face parte din sfera de influență tradițională a Statelor Unite și disputele politice între Lula și Bolsonaro au avut parte, cu siguranță, de intervenții discrete, dar energice, din partea Washingtonului.
India este o țară al cărui sistem politic s-a edificat pe model britanic și modernizarea ei se realizează, de asemenea, pe modelul anglo-saxon.
India este, practic, în război cu vecinul Pakistan, care este sprijinit de China. Inclusiv între China și India, din 1950 încoace, sunt fricțiuni și ciocniri periodice de-a lungul frontierei. Cele două țări revendică fiecare teritorii întinse una de la cealaltă.
Mai la Nord, relațiile între Rusia și China au traversat o lungă perioadă de îngheț între 1960 și 2000 și nici astăzi nu pare să existe o încredere reciprocă deplină.
În fine, Africa de Sud este o țară în care puterea economică este deținută covârșitor de marile companii occidentale.
Țările BRICS au un numitor comun: dețin, împreună, uriașe resurse naturale. Nu am făcut un calcul, dar, estimativ, putem vorbi despre mai mult de o treime din resursele naturale ale lumii.
Cei care văd în BRICS o concurență a „Occidentului global” au, cred, tendința de a exagera și de a idealiza o asociere a unor țări care sunt nemulțumite de acest Occident. Pentru a deveni însă un concurent real, BRICS ar trebui să se structureze mult mai serios din punct de vedere instituțional (ceea ce e puțin probabil pe termen scurt), dar, mai ales, să creeze o alternativă la piața occidentală.
Asta înseamnă în primul rând dedolarizare
Dacă cel puțin o treime din resursele lumii s-ar schimba altfel decât în dolari, atunci, într-adevăr Occidentul global ar avea o problemă. Problema este că ar trebui inventată o monedă care să convină tuturor celor cinci țări, să nu avantajeze pe niciuna și să fie atractivă și pentru alte țări care ar fi dispuse să se apropie de BRICS (Iran, Indonezia etc.). Greu de transpus în practică!
Din acest punct de vedere, experiența Uniunii Europene cu moneda euro este relevantă. Euro a apărut în cadrul unei construcții instituționale foarte performante, având în centru un motor economic (Germania) care și-a sacrificat propria monedă. Apoi, Euro a evoluat într-un mediu cultural omogen. Chiar și în aceste condiții, recentele crize au arătat că euro nu poate concura cu dolarul pentru că Uniunea Europeană nu are o identitate politico-militară distinctă de Statele Unite.
Pe scurt, pentru ca BRICS să poată fi un concurent real (în zona economică) pentru OECD, este absolut necesar ca în aceste țări se edifice un sistem care să nu depindă de Occident.
