Evoluţiile înregistrate după cel mai recent succes militar al forţelor fidele premierului libian Sarraj, sprijinite de Turcia, a adus criza din Libia într-un nou şi critic punct.
În timp ce, în capitala Tripoli, liderul guvernului de uniune naţională Sarraj continuă acţiunile militare, numeroase ţări care îl susţin pe generalul Haftar, aflat în fruntea forţelor de opoziţie denumite Armata Naţională Libiană cu centrul la Bengazi, au intervenit imediat pentru declararea încetării focului şi începerea negocierilor între cele două părţi.
Sarraj, care doreşte să consolideze situaţia de pe frontul militar prin noi atacuri, a respins apelurile la armistiţiu, în ciuda inamicului său Haftar. Acum când scriu aceste rânduri armele încă nu au tăcut şi nu putem şti cum se va încheia acest război susţinut din exterior.
Ceea ce se cunoaşte este faptul că un segment important al comunităţii internaţionale a lansat o intensă campanie diplomatică. În acest sens, printre ţările care au adoptat o poziţie clară şi care au lansat iniţiative diplomatice se numără, Rusia şi SUA, pe lângă Egipt, Emiratele Arabe Unite, Franţa şi Germania.
Este un mare semn de întrebare cât va rezista guvernul Sarraj în faţa presiunii exercitate de toate aceste ţări, cum va evolua situaţia de pe front…
În punctul la care s-a ajuns şi situaţia Turciei devine mai dificilă.
Până în prezent, Ankara a oferit guvernului Sarraj şi armatei un sprijin politic şi militar activ. Acest sprijin al Turciei a fost cel mai important, dar şi un factor determinant în succesele obţinute de regimul de la Tripoli şi de forţele armate fidele acestuia. De altfel, din cauza acestei atitudini, Turcia s-a confruntat cu numeroase ţări în problema libiană, din Rusia şi până în Franţa, păstrându-şi această atitudine şi în privinţa încetării focului.
De altfel, declaraţiile oficiale din ultima perioadă ne arată că Ankara este împotriva apelurilor şi iniţiativelor lansate pentru încetarea focului.
Ministrul de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a spus că aceste apeluri nu sunt „serioase şi credibile” şi a avansat ideea că sunt făcute pentru a-l scăpa pe Haftar de la o înfrângere militară. În cel mai recent discurs, şi preşedintele Erdoğan a reiterat sprijinul pentru Sarraj şi a precizat că Haftar trebuie neapărat „menţinut în afara procesului”.
În această situaţie, Sarraj, având încredere în sprijinul Turciei, se va pronunţa împotriva apelurilor lansate de comunitatea internaţională şi va obţine noi câştiguri pe front? În acest caz, noua etapă va opune Turcia ţărilor care sunt de partea lui Haftar, precum şi Rusiei, cu care este „partener strategic” în problema siriană? Sau lăsând deoparte scenariile negative, Turcia, care a devenit un „jucător” în problema libiană, îşi va păstra poziţia şi va reuşi să atragă de partea ei şi celelalte forţe externe sau le va convinge să accepte o formulă de conciliere „cu condiţia menţinerii ui Haftar în afara procesului”?
Toate aceste întrebări ne arată că s-a ajuns într-o etapă critică nu numai din punctul de vedere al viitorului ţării, dar în acelaşi timp şi din punctul de vedere al angajamentului Turciei faţă de guvernul Sarraj şi al diferenţelor de opinie cu ceilalţi actori.
