Prima este legată de modul în care ne raportăm la elev, la sistemul lui de autoguvernare. Acesta poate fi ignorat total, cum se întâmplă acum, când programa, sarcinile de lucru, folosirea timpului, orientarea atenției etc sunt stabilite de profesor. Elevul nu are libertatea de a decide spre ce anume își orientează atenția și eforturile. A doua întrebare este legată de ceea ce vrem să oferim prin educație, să transmitem cunoștințe sau să formăm competențe. Deși este tranșată problema prin curriculum și programa disciplinelor, lipsa de pricepere sistemică a educației și, implicit, a cadrelor didactice în a sprijini dezvoltarea competențelor, conduce aproape inevitabil la transmitere de cunoștințe și deprinderi. A treia întrebare este mai simplă: Mai contează caracterul?
Deși prima întrebare este ignorată de sistemul educativ, consecințele alegerii unei abordări sau a alteia sunt majore. În cartea „A cincea disciplină” P. Senge îl citează pe E. Deming care atrage atenția că responsabilitatea majoră pentru funcționarea deficitară a organizațiilor, pentru lipsa de implicare și de proactivitate a angajaților de pe toate nivelurile se datorează educației. Anii mulți petrecuți de elev în rolul de executant a ceea ce i se cere împiedică dezvoltarea unei autonomii reale, a responsabilității și a interesului pentru schimbare și inovare.
Dacă suntem onești putem observa ușor cum în timp dorința lui de a se supune, de a executa cerințe a cărei finalitate reală nu o vede conduce la un interes tot mai scăzut pentru învățare, la rezultate tot mai slabe în pregătire. Dacă în ciclul primar elevul aproape că își divinizează învățătoarea, studentul merge adesea doar la examene. Neîmplinirea resimțită când totul este impus îi arată treptat că ceva nu e în regulă cu această abordare, de aceea adesea caută să o respingă.
Se vede ușor și faptul că la mijloc este o lipsă majoră de respect autentic al adulților față de cei tineri. Dacă ar exista ei ar fi priviți ca sisteme cu care trebuie să colaborezi în interesul lor foarte clar și concret formulat, nu de dragul unor rezultate pur academice.
Răspunsurile greșite la aceste întrebări au legătură cu lipsa unei înțelegeri corecte a omului, care ar trebui să se bazeze pe teoria sistemelor inteligente. În această perspectivă sistemică omul se dezvoltă armonios ca sistem prin satisfacerea celor trei nevoi psihologice de bază (conform teoriei autodeterminării): de autonomie, competență și de integrare. Prima întrebare se referă la sprijinul acordat dezvoltării autonomiei, a doua e legată de buna înțelegere și de dezvoltarea competenței, a treia scoate în evidență calitățile morale necesare pentru o bună integrare.
Competența este o noțiune puternic legată de sisteme, de buna înțelegere a funcționării lor, de reușita participării la menținerea viabilității și a evoluției acestora. Poți fi considerat un șofer competent în Europa, dar total ineficient în unele țări asiatice, unde regulile de circulație par a fi exact pe dos. Dar competența nu e doar despre participarea la sisteme exterioare, ci și despre gestionarea propriei vieți, a propriului sistem. Calitatea noastră fundamentală este aceea de participanți la fenomenul vieții? Cum să o gestionăm eficient ca să fie minunată?
Problema caracterului este pe cât de importantă, pe atât de mult ignorată. S.M.R. Covey în cartea „Viteza încrederii” ne arată clar că fundamentul bunei funcționări a unei societăți și a organizațiilor este încrederea. Iar cele două componente ale ei sunt competența și caracterul. Deci satisfacerea nevoii de integrare este imposibilă fără caracter. P.J. Zak demonstrează și el că puterea economică are ca fundament încrederea în cartea „Molecula morală”.
Astfel, înainte de a inventa tot felul de instrumente online și offline care merg în direcția deja cunoscută și identificată ca fiind greșită, educația trebuie să își reevalueze mult mai atent intențiile, din perspectiva sistemică. Altfel ceea ce construiește e pe nisip și împotriva omului deoarece în loc să îl sprijine să se împlinească ca om, mai mult îl încurcă. Sigur, decizia reevaluării intențiilor fundamentale și a mijloacelor utilizate de educație este tot una morală, ce ține de caracterul celor ce lucrează în sistem. Dacă nu se va întâmpla prea devreme acest lucru nu ne vom mira, caracterul nu e important acum pentru educație și probabil nici pentru mulți dintre educatori.
