Adica pantofii sunt manufacturati aici, expediati in Italia, de regula, dupa care revin in tara sub forma de import, la un pret corespunzator si in cutii pe care figureaza numele producatorului strain, nu al fabricii romanesti. Este si cazul Carmen’s, care produce un milion si jumatate de perechi de pantofi de piele in sase fabrici din tara.
La ora actuala, pe piata se afla 74,9 milioane de perechi de incaltari, conform informatiilor primite de la Directia Textile Pielarie din cadrul Ministerului Industriei si Comertului. Dintre acestea, numai 8,6 milioane sunt productie autohtona, restul de 66,3 milioane provenind din import. Cele 8,6 milioane se impart astfel: 4,2 milioane sunt din piele naturala, 0,2 milioane din inlocuitori, iar 4,2 milioane din mase plastice si cauciuc. In ceea ce priveste importurile, lucrurile stau la fel doar in cazul incaltamintei din piele, care reprezinta 4 milioane de perechi. Restul reprezinta 26 milioane de incaltari din inlocuitori si 36,3 milioane perechi din mase plastice si cauciuc. Aproximativ 70% din intreaga productie provine din fostele fabrici de stat, privatizate acum, cu exceptia a doua dintre ele: Clujana (Cluj-Napoca) si Olimpia (Oradea). Oferta pietei este bogata, insa cererea este in scadere, in conditiile in care o pereche de pantofi din piele costa intre 400.000 lei si trei milioane (pantofi de lux, din import). Romanii isi cumpara pantofi atunci cand nu mai au cu ce sa se incalte. De cele mai multe, ori prefera pantofii ieftini si de calitate inferioara, produsi in Asia, celor romanesti, mai rezistenti, dar mai urati.
In domeniu lucreaza 62.000 de salariati
Productia de trei perechi si jumatate de pantofi pe cap de locuitor situeaza Romania aproape de Italia si Franta (4 perechi) sau Germania (4,5 perechi). Cea mai mare fabrica era pana acum, din punctul de vedere al productiei, Clujana, cu 4-5 milioane de perechi pe an. Pusa pe butuci de un management dezastruos, fabrica mai lucreaza totusi pana la sfarsitul anului pentru italienii de la Carmen’s. Celelalte fabrici mai importante sunt: Flaros Bucuresti, Alpina Mures, Antilopa Bucuresti, Aurora Tg. Frumos, Olimpia Oradea, toate cu productii de 2-3 milioane perechi pantofi pe an, cu destinatia Italia, Olanda, Germania.
Industria de incaltaminte este frumoasa la suprafata, dar roasa de dificultati in interior. Circuitul problemelor in industria incaltamintei este, de fapt, un cerc vicios. Fabricile de profil nu detin capital circulant pentru a se aproviziona cu materii prime, astfel ca nu prezinta garantii pentru a putea obtine credite de la banci. Fara imprumuturi, ele nu au capacitatea financiara de a achizitiona utilaje straine moderne, in conditiile in care o banda de productie noua costa peste un milion de dolari. In lipsa retehnologizarii, productia este foarte mica (4-5 perechi/ om/zi) in comparatie cu cea din alte tari ca Italia, unde un muncitor produce dublu. Pe de alta parte, intrucat toate operatiunile de fabricare a unei perechi de pantofi se fac in aceeasi unitate de productie, costurile sunt mult mai mari decat in Germania, unde fabricile sunt specializate pe faze, in procesul de productie.
Aceasta este fata mai putin cunoscuta a industriei de incaltaminte, total opusa statisticilor care arata ca Romania exporta anual pantofi in valoare de 600 milioane USD. Oricum, nu este mult, pentru ca cele 29 milioane de perechi de pantofi exportate anual (80% in Europa) nu reprezinta nici macar 1% din cele un miliard si jumatate de perechi de incaltaminte vandute annual pe batranul continent. Realitatea este ca statul castiga numai vreo 200 de milioane USD. Restul se duce pe apa Sambetei, din cauza platilor pentru materiile prime din import (mai ales piele) si a sistemului de lohn in care lucreaza 90% din producatorii romani.
Fie ca este vorba de mici intreprinzatori – peste 1.000 – fie ca e vorba de foste intreprinderi de stat – vreo 60 la numar – aproape toti prefera sa lucreze cu strainii si sa se rezume la profitul mic, dar comod si sigur obtinut astfel, adica o suma in jur de trei miliarde lei pe an. Sa lucrezi in lohn inseamna, concret, utilaje si materii prime straine, scutire la plata TVA si a taxelor vamale (15%) si mana de lucru romaneasca. Mana de lucru extrem de ieftina, platita cu 5-6 USD pe zi, in comparatie cu 10-11 USD pe ora, cat primeste un muncitor german intr-o fabrica de incaltaminte. Numai ca Germania produce anual aproximativ 44 milioane perechi de incaltari, la care lucreaza 21.000 de salariati, iar Romania produce 37 de milioane perechi, cu ajutorul pretios a 62.000 de salariati, care acum trei ani erau 75.000.
Cat despre dominatia materiilor prime de import, trebuie subliniat ca, desi exportam anual 13.000 tone de piele bruta de bovine, este mai rentabil pentru producatorul de pantofi sa aduca piele prelucrata in strainatate, decat sa faca aceasta operatiune aici. Pieile brute exportate sunt subevaluate la 1.000 USD/tona, fata de 1.600 USD/tona pretul pietei mondiale, dar se intorc in tara de zece ori mai scumpe. Cele sase-sapte tabacarii care mai exista in Romania nu lucreaza nici la un sfert din capacitate, nu au dotari tehnologice performante si nici bani pentru a cumpara piele bruta.
Relansarea industriei de incaltaminte nu va fi posibila daca firmele din domeniu nu vor lucra cu materii prime romanesti – macar jumatate din productia totala sa fie obtinuta astfel – si daca nu se vor gasi alte piete de desfacere a marfurilor. O solutie ar fi preturi minime in vama, pentru stoparea importurilor subevaluate, dar acordurile comerciale la care a aderat Romania nu permit acest lucru. Oricum, atata timp cat sistemul in lohn va functiona, fabricile de incaltaminte nu vor putea fi privatizate cu adevarat. Iar daca in anii urmatori nu va mai merge, asa cum prevede Ministerul Industriei si Comertului, deoarece lohnul nu va mai fi rentabil pentru straini, si vor aparea tari cu mana de lucru mai ieftina si productivitate sporita, vom intra cu pantofii rosi in noul mileniu.