Indicatorii statistici arata ca industria incaltamintei merge bine, comparativ cu alte ramuri, prabusite fara drept de apel in ultimii noua ani. Romania exporta pantofi in valoare de 600 milioane dolari anual. Castigul sau este insa mult mai redus, doar 200 milioane dolari. Diferenta se pierde in importurile de materii prime, in principial piei de animale, pe care noi, din varii cauze, nu suntem in stare a le produce si prelucra, precum si in sistemul de productie practicat pe scara larga, lohnul.
Pentru ca salariile romanilor sunt mici, iar taxele vamale la exportul de pantofi sunt zero in relatiile comerciale cu Uniunea Europeana, oferta ridicata a contractelor de lohn din partea fabricantilor straini a facut ca producatorii nostri, de stat sau privati, sa ia pauza la capitolul management. Nu-si bat capul cu conjunctura pietei interne si internationale, cu procurarea materiilor prime, finantarea productiei si mentinerea competitivitatii. Alearga dupa contracte de lohn, rezolvand, spun ei, toate aceste probleme dintr-un foc. Partenerii straini se ocupa de tot ce inseamna management, romanii marginindu-se la a coase, cuminti, dupa model. Din circa 2.000 de mici producatori de incaltaminte si 60 de intreprinderi foste, in marea lor majoritate, de stat, acum aflate in diferite stadii de privatizare, peste 90% functioneaza astfel. Conducatorii lor considera sistemul rentabil si lipsit de riscuri. Profitul pe termen scurt este singurul lucru care intereseaza. Ministerul Industriei si Comertului il vede ca fiind pagubitor pentru stat si incearca sa constranga producatorii sa ia in piept, pe cont propriu, pietele internationale si pe cea autohtona. Pentru ca piata interna este astazi acoperita aproape in intregime de importuri, exportam 29 de milioane de perechi de pantofi anual si importam 35 de milioane.
Ungurii ne-au luat
si la incaltaminte
Pana in 1990, piata cea mai importanta pentru pantofii romanesti era fosta URSS. Din 32 de milioane de perechi de pantofi exportate anual, 20 de milioane erau cumparate de rusi, restul luand calea Occidentului. Pentru piata interna produceam 30 de milioane de perechi anual, materialul folosit fiind mai ales cel sintetic. Destramarea CAER ne-a lasat, pentru o perioada de doi-trei ani, fara debuseul extern estic.
A fost suficient pentru ca fabricile romanesti sa-si schimbe politica, sa renunte la a mai lucra cu materii prime de pe piata interna si sa intre pe lohn. Tabacariile si-au redus activitatea. Nu s-au inchis, dar nici nu lucreaza. Fiind ale statului, risipesc putinii bani ce li se aloca pe salariile directorilor si ale secretarelor. Pieile brute se exporta la subpret (1.000 USD/tona, in timp ce pretul mondial este de 1.600 USD/tona) si se reintorc in tara prelucrate si de zece ori mai scumpe.
Vazand ce afaceri bune fac cehii, ungurii si polonezii pe piata CSI, Ministerul Industriei si Comertului incearca sa-i trimita acolo pe pantofarii romani, sa castige bani si sa aduca profit in tara. Aloca fonduri, duce tratative cu reprezentantii comerciali, inchiriaza sedii si depozite pentru marfa romaneasca. Fara nici un succes. Producatorii nu vor sa incalte Federatia Rusa si nici pe altcineva din CSI, chiar daca astfel ar avea profituri mai mari.
„In 1998, Guvernul a alocat 50.000 de dolari pentru participarea fabricilor de incaltaminte la Targul International de Primavara de la Moscova. Din cateva zeci de fabrici invitate, au venit patru. Nu trebuia sa plateasca decat casa, masa, de restul ne-am ocupat noi”, povesteste consilierul Ion Ciuca, din cadrul Departamentului textile si pielarie al Ministerului Industriei si Comertului. Anul acesta, standul a fost si mai gol, un delegat al ministerului fiind nevoit sa dea relatii gazdelor, care intrebau cum pot lua legatura cu fabricantii romani de pantofi. „Ungurii exploateaza la maximum oportunitatile pietei Federatiei Ruse si nu au capacitatile noastre de productie”, mai spune Ion Ciuca. Asa ca strategia ministerului este recastigarea pozitiei pierdute, mai ales ca nu este o piata pretentioasa; ar da astfel de lucru si tabacariilor, implicit ar aduce venituri si crescatorilor de animale.
Dar vorba de la minister nu se potriveste cu cea din targ. Desi statul roman a demarat procedurile de deschidere a unei reprezentante comerciale romano-ruse, cu sediul la Moscova, pantofarii nu sunt interesati. Nici macar nu au onorat invitatia pe care directorul Departamentului textile si pielarie, Vasile Mirciu, le-a adresat-o, pentru a pune la punct impreuna strategia de intrare pe piata CSI.
Patronatul recunoaste ca rusii sunt mai aproape si mai accesibili ca piata, dar prefera sa ceara bariere vamale la importurile de incaltaminte din UE. Directorul executiv al Federatiei Patronale din Industria Usoara, Dumitru Turcu, spune ca preturile minime in vama ar fi o solutie impotriva importurilor subevaluate, dar ca acordurile comerciale la care Romania a aderat nu o permit. Asa ca reprezentantii directorilor de fabrici, ai patronilor, scriu memorii peste memorii Senatului si Camerei Deputatilor, sperand sa capete tratament preferential in vama. Nimeni nu scoate insa o vorba despre esecurile privatizarilor din industria incaltamintei, esecuri care, cu mici exceptii, nu sunt inca publice, tot datorita lohnului, care asigura continuitatea activitatii fabricilor cu pricina.
Cea mai mare fabrica de incaltaminte, Clujana, nume pe care altadata se bateau clientii, isi inchide portile. Are comenzi, dar nu are bani pentru procesul de productie. Statul, actionar majoritar, nu are de unde sa-i dea 15 miliarde, necesarul pentru continuarea activitatii. Clujana nu a apucat sa fie privatizata, nici restructurata.
MEBO a pus fabricile
pe butuci
Oricum, privatizarile nu au avut efectele scontate. Cele mai multe s-au facut prin MEBO. Salariatii si directorii nu au bani de retehnologizare, nu au solutii manageriale, nu restructureaza. Se limiteaza la a o duce de azi pe maine, cu ce le pica de la partenerii straini. Pentru unele fabrici, situatia este deja critica.
Dambovita nu mai poate plati salariile si lucreaza sub capacitate. In cazul altora, cum este Olimpia, creditorii nu mai au rabdare si, dupa ce, in prealabil, decid reorganizarea, se razgandesc si cer lichidarea, chiar daca argumentele economice nu o justifica.
Nici intreprinderile aparent rentabile nu sunt in siguranta. Costurile de productie din Romania cresc si, in perspectiva anilor 2000-2002, lohnul nu va mai renta pentru strainii care acum ne dau de lucru. Atunci, estimeaza specialistii din Ministerul Industriei si Comertului, se va produce dezastrul: fara piete, fara nume, fara spirit de competitie si fara bani, industria de profil va deveni o amintire.