Administrația Biden plănuiește o transformare fundamentală a politicii economice americane pe plan intern și extern. Acest lucru rezultă din discursul pe care consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan l-a ținut săptămâna trecută la Brookings Institution.
Presa s-a concentrat inițial pe noile nuanțe ale politicii referitoare la China – „detensionarea” își face intrarea, „decuplarea” e abandonată -, dar a te opri aici înseamnă a rata esența. A fost un discurs foarte important abordând schimbări majore de strategie, iar cei ce vor să înțeleagă direcția politicii americane în al doilea mandat al lui Joe Biden ar fi înțelept să nu-l treacă cu vederea, transmite într-o opinie publicația Wall Street Journal.
Schimbări importante de strategie
Ruptura de politica economică și comercială a democraților de după războiul rece este una radicală. Duse sunt accentele puse pe liberalizarea comerțului, creșterea economică și reformele bazate pe piață. Acele politici eronate, în viziunea actualei administrații, se fac vinovate pentru multe dintre neajunsurile care afectează astăzi omenirea. Ascensiunea Chinei, erodarea clasei mijlocii din SUA, răspândirea populismului, schimbarea climei și instabilitatea financiară sunt consecințele unor politici economice defectuoase promovate, printre alții, de președintele Bill Clinton și de secretarii săi ai Trezoreriei, Robert Rubin și Larry Summers.
S-a terminat cu vechiul „consens de la Washington”, după cum i se spunea acelui set de politici în zilele lui de glorie. Substitutul propus de Sullivan include stabilirea unei politici industriale, protecționism împotriva Chinei, protejarea muncitorului american de concurența mâinii de lucru ieftine străine și utilizarea unei game variate de instrumente, de la taxe vamale la instituții financiare internaționale, pentru a determina țările din Sudul Global să îndeplinească obiectivele climatice. Guvernele ar urma să ia mult mai multe măsuri pentru a direcționa capitalul spre acele ramuri industriale și obiective pe care atât birocrații cât și funcționarii aleși le preferă.
Politic vorbind, noul consens de la Washington al lui Sullivan reflectă convergența a trei elemente prezente în politica democraților. Sindicatele au detestat politica comercială a epocii Clinton, opunându-se Acordului de Liber Schimb Nord-American, constituirii Organizației Mondiale a Comerțului, cât și admiterii Chinei în aceasta. În viziunea lor, a le permite țărilor în curs de dezvoltare să concureze pe piața americană cu mână de lucru ieftină constituie o „race to the bottom” [„cursă până la capăt”: competiție între jurisdicții a relaxării fiscale și/sau legislative în vederea atragerii de investiții – n.trad.] – lucru pe care, afirmă explicit Sullivan, noua politică e concepută a-l evita.
Astfel de curse sunt îngrijorătoare și pentru activiștii climatici, cât și pentru lobby-ul surselor regenerabile. Țările sărace adoptă în mod tipic o legislație de mediu mai laxă pentru a profita la maxim de avantajul costurilor reduse. Interzicerea sau penalizarea unor produse realizate cu combustibili fosili sau alte metode care produc mari emisii de carbon ar forța țările cu venituri mici și mijlocii să adopte politici climatice pe care altfel le-ar evita.
Din perspectiva lobby-știlor, abordarea administrației înseamnă literalmente ocazii de afaceri de trilioane de dolari, întrucât strategia comercială internațională ar determina țările sărace să adopte produse și tehnologii pe care lobby-ul regenerabilelor le promovează agresiv.
„Consensul de la Bruxelles”
În fine, mulți așa-ziși progresiști și socialiști democratici tânjesc după revenirea la sistemul economiilor naționale relativ închise și strict reglementate care a caracterizat era imediat următoare celui de al doilea război mondial. Ascensiunea piețelor financiare globale integrate și a liberalizării comerțului a subminat capacitatea guvernelor naționale de a controla condițiile economice în interiorul propriilor frontiere. Noul consens al lui Sullivan caută să stabilească reguli financiare globale și politici fiscale care să consolideze capacitatea guvernelor naționale de a reveni la politicile legislative stricte din anii ’50.
Abordarea lui Biden este abilă din punct de vedere politic, fiind pe placul muncitorilor pro-democrați, cât și al ecologiștilor și progresiștilor. Iar mulți directori de companii, oricât de suspicioși ar fi față de consecințele pe termen lung ale creșterii influenței guvernului asupra economiei, vor dori să profite de ocazia de afaceri pe care o reprezintă subvențiile oferite de activismul economic în stil Biden.
După cum a remarcat recent Joseph Sternberg, mulți europeni detestă subvențiile protecționiste de tip „America mai întâi” încastrate în Legea Reducerii Inflației – deliberat intitulată înșelător. Însă europenii inteligenți înțeleg că, pe termen lung, noul consens de la Washington va fi mană cerească pentru Bruxelles. Mulți democrați își doresc de multă vreme ca politica economică și socială americană să devină mai asemănătoare cu cea europeană. Și exact aceasta este intenția noii politici economice a lui Biden. Ar putea fi numită mai potrivit „consensul de la Bruxelles”, întrucât combinația de activism ecologist, planificare economică de stat și protecționism al forței de muncă reflectă viziuni clasice ale UE.
Există, firește, și întrebări
Sunt capabili birocrații să genereze planuri geniale de dezvoltare industrială și tehnologică care să funcționeze mai bine decât piețele? Vor fi capabile politicile care nu au izbutit să aducă pacea socială în țări precum Franța să blocheze populismul de tip Trump în SUA? În decursul ultimelor două decenii creșterea economică a SUA a depășit-o substanțial pe cea a UE.
Dacă America va adopta modelul economic cu creștere lentă al UE, va putea Occidentul să țină pasul cu China? Dacă țările cu venituri mici și mijlocii vor fi supuse la presiune pentru a adopta politici energetice mai costisitoare, subminându-și astfel capacitatea de a profita de costul redus al propriei mâini de lucru, va ajuta acest lucru Occidentul să-și găsească aliați, alții decât cei din G7?
Abordarea lui Biden e mai puțin inovație și mai mult nostalgie. Nu prea conține elemente care l-ar fi putut surprinde pe Walter Mondale [vicepreședintele lui Jimmy Carter; ca politician s-a preocupat preponderent de aspecte interne, sociale – n.trad.].
Dar, pentru a se opune eficient politicilor lui Biden, democrații și republicanii pro-piață vor trebui să facă mai mult decât să se văicărească de etatismul și capitalismul de cumetrie cuprinse în abordarea administrației. Ei trebuie să conceapă politici economice interne și internaționale la fel de abile din perspectivă politică – dar cu șanse mai mari de a funcționa.