Brazilia a fost indicată în lumea întreagă drept țara cu cea mai slabă gestionare a pandemiei. În special, Guvernul a întârziat să înţeleagă importanța vaccinării. Nu a investit în vaccinuri proprii și a neglijat acordurile cu companiile farmaceutice care ar fi accelerat imunizarea.

Astăzi încearcă să recupereze întârzierea într-un mod neregulat, în timp ce producția locală se târăște și sute de mii de cadavre se adună. Deși întârzierea nu poate fi justificată, nu este greu s-o explicăm prin profunda ignoranță, prin disprețul față de ştiință și față de cunoaştere care îl mistuie pe președintele Jair Bolsonaro și tot anturajul său.

Mai greu este să explici întârzierea vaccinării în țările Uniunii Europene, care au sisteme de sănătate publică de primă mână, guverne mai instruite, oameni de știință și biotehnologie de vârf, pe lângă o populație educată.

Germania, unde a fost dezvoltat primul vaccin de succes împotriva COVID-19, vaccinase mai puțin de 12% din populație la sfârșitul lunii martie, un procent similar cu cel din Italia, Franța sau Spania. În acest timp, Regatul Unit ajunsese la 46%, iar Statele Unite la 30%. În Brazilia, eram la 7%, potrivit O Globo.

Este adevărat că mișcarea anti-vaccin are o dimensiunea serioasă în țări europene precum Franța. Chiar și așa, eșecul european are o mai mică legătură cu ignoranța și mai mult cu politica șicu  guvernarea specifică a UE.

Fiascoul a început odată cu înfiinţarea unui fond comun pentru a garanta doze pentru întreaga populație de 450 de milioane. Obișnuită cu negocierile comerciale, birocrația de la Bruxelles nu a reușit să înțeleagă natura urgenței și a lăsat ofertele de vaccin pe planul doi la începutul celui de-al doilea semestru al anului trecut.

Din diverse motive, UE a făcut aceleași greșeli ca și Guvernul Bolsonaro. I-a venit greu să accepte să plătească pentru vaccinuri pe care le considera scumpe, precum Pfizer (Israelul a plătit cu aproape 50% mai mult pentru a-şi asigura dozele). A preferat produsele locale care încă nu funcționau (cazul vaccinului Sanofi). Autoritățile europene au jucat dur la negocierile cu laboratoarele pentru a elimina din contracte clauzele de scutire de răspundere.

Când au semnat, în sfârşit, contractul cu AstraZeneca, s-au trezit ostatice ale unei capacități de producție care nu făcea faţă cererii și era disputată cu Regatul Unit. S-a produs, chiar, o întrerupere a vaccinării din cauza unor cazuri foarte rare de tromboză, care nici măcar nu au putut fi puse pe seama vaccinului.

La fel ca Brazilia, UE astăzi încearcă să recupereze întârzierea, în timp ce țările sale sunt devastate de variante, deja în al treilea val al pandemiei. Nu se poate spune că a fost o greșeală centralizarea achiziției de vaccinuri, în loc fie lăsate guvernele naționale să se pălmuiască pentru a-și asigura dozele (probabil că țările cu o putere mai scăzută ar suferi mai mult).

În orice caz, lipsa vaccinurilor expune limitele unui proiect de uniune continentală care a rămas la jumătate și care nu a reuşit, în caz de urgență, să se folosească de avantajul dimensiunii sau să scape de dezavantajul birocrației.