A devenit evident că lipsa infrastructurii devine o frână în calea dezvoltării economice. Dacă Ceauşescu ar fi fost un vizionar, aşa cum îl prezintă şi acum lăudătorii săi, ar fi lăsat o Românie brăzdată de autostrăzi, de la nord la sud şi de la est la vest. Chiar dacă, pentru a face aşa ceva, ar fi construit mai puţine combinate chimice. N-a fost un vizionar. Nici cei care i-au urmat nu s-au dovedit a fi mai clarvăzători. În aproape 20 de ani de tranziţie, România a
A devenit evident că lipsa infrastructurii devine o frână în calea dezvoltării economice.
Dacă Ceauşescu ar fi fost un vizionar, aşa cum îl prezintă şi acum lăudătorii săi, ar fi lăsat o Românie brăzdată de autostrăzi, de la nord la sud şi de la est la vest. Chiar dacă, pentru a face aşa ceva, ar fi construit mai puţine combinate chimice. N-a fost un vizionar. Nici cei care i-au urmat nu s-au dovedit a fi mai clarvăzători. În aproape 20 de ani de tranziţie, România a construit doar câteva zeci de kilometri de autostradă. Nu cred să mai existe ţări europene care să fi construit mai puţin. Mereu noi am avut alte priorităţi, niciodată infrastructura n-a fost printre ele. Pe lângă absenţa din lista de priorităţi, s-a adăugat lipsa banilor, o legislaţie proastă sau incompetenţa celor din domeniu.
Acum a devenit evident că lipsa infrastructurii constituie o frånă în calea dezvoltării economice. E de ajuns un singur exemplu: Mercedes a ales să construiască o fabrică în Ungaria, deşi ţara noastră era favorită în opţiunile privind locaţia, doar pentru că şoselele şi autostrăzile de care aveau nevoie nemţii de la Mercedes
erau pe planşetele oficialităţilor, iar ungurii le-au putut arăta efectiv. Acesta a fost un caz mediatizat; Dumnezeu ştie cåţi alţi investitori au ocolit Romånia, fără să facă tam-tam, doar pentru că infrastructura noastră nu le permitea să-şi dezvolte afacerile.
Un consens pare să existe acum între toate partidele că Romånia are nevoie vitală de dezvoltarea infrastructurii.
O altă problemă nerezolvată vine din urmă pentru a se pune în calea acestui consens: problema proprietăţii. Suntem, probabil, ultima ţară din fostul bloc comunist care nu a rezolvat, într-un fel sau altul, problema proprietăţilor confiscate de comunişti. Din această cauză, puţinele proiecte începute se poticnesc; şi pentru lărgirea unei şosele e nevoie de exproprieri. Dar trebuie mai întåi să ştii pe cine expropriezi, al cui e terenul, dacă e într-un litigiu la judecătorie, dacă e revendicat de cineva.
Noi nu avem încă o imagine cåt de cåt clară asupra acestor lucruri, şi asta poate bloca total construcţia unei autostrăzi, aşa cum se întåmplă de fapt.
Rezultă că, pentru a putea investi în infrastructură, cu bani de la buget, cu bani europeni sau prin parteneriate public-private e nevoie mai întåi să fie rezolvate zecile de mii de dosare de la primării şi de la ANRP.
Dacă pentru infrastructură există, cum spuneam, un consens, atunci şi rezolvarea definitivă a problemei proprietăţii, într-un termen rezonabil de doi-trei ani, trebuie să devină o prioritate. Studiile au arătat că ţările care s-au dezvoltat economic cel mai mult au acest numitor comun: un regim juridic clar al proprietăţii şi o infrastructură (drumuri rutiere, feroviare, telecomunicaţii) adecvată.
Entuziasmul din ultimii ani al investitorilor, stimulaţi de randamentele pe care le puteau obţine aici, se va tempera dacă problema proprietăţii şi a infrastructurii nu va fi rezolvată. Asta este datoria statului, a viitorului guvern, indiferent care va fi acela, chiar dacă va însemna un efort bugetar constant. Restul, investiţii, locuri de muncă, creşterea salariilor, pe astea le va rezolva piaţa. Dar piaţa funcţionează bine dacă e clar regimul juridic al proprietăţii şi dacă există infrastructură.