La Seminarul de la Belgrad, Krugman şi-a prezentat teoriile pentru depăşirea crizei economice şi financiare în curs. Laureatul Nobelului se numără printre puţinii economişti care au anticipat – între 2007 şi 2008 – catastrofa economică spre care se îndrepta lumea iar acest lucru îl face o voce cu autoritate şi credibilă în materie de propuneri de soluţii.

Krugman este un aşa-numit neo-keynesian, susţinător al unor politici expansioniste în perioade de recesiune, care vizează sprijinirea productivităţii şi locurilor de muncă. Opusul a ceea ce face Europa – sub impulsul Germaniei şi instituţiilor internaţionale majore.

În cursul seminarului, Krugman şi-a reafirmat cu tenacitate teoriile, declarând că Serbia trebuie să se îndepărteze de politicile restrictive europene pentru a creşte competitivitatea propriei economii. Economistul american s-a declarat încrezător în viitorul Serbiei, în virtutea faptului că ţara are un nivel ridicat de educaţie, o capacitate antreprenorială înrădăcinată şi un cost al forţei de muncă relativ scăzut. Deşi apropierea politică de Europa rămâne un factor crucial pentru stabilitatea Serbiei, Krugman a subliniat faptul că ţara trebuie să întărească, la nivel economic şi comercial, relaţiile cu partenerii din Orient, din Rusia până în China, trecând prin Turcia.

Auditoriul seminarului a fost însă deosebit de surprins de afirmaţiile economistului american referitoare la moneda sârbă, dinarul, care în opinia sa este supraevaluată. O devaluare a dinarului ar aduce avantaje semnificative în termeni de competitivitate, a susţinut Krugman.

Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat, viceguvernatorul Băncii centrale a Serbiei, Diana Dragutinovic declarând imediat: ‘Nu ştiu din ce calcule a tras aceste concluzii profesorul Krugman, deoarece o revizuire a documentelor oficiale ale Băncii centrale şi ale Biroul Naţional de Statistică privind rata de schimb /deficit/ inflaţie ar fi trebuit să-l determine să facă afirmaţii opuse”.

În Serbia, este în curs o dezbatere aprinsă pe tema devalorizării puternice a dinarului, din 2011 până în prezent, care a făcut ca într-un an să ajungă de la o rată de schimb de aproximativ 90/95 dinari pentru un euro la începutul ui 2011, la rata actuală de 113. Devalorizarea dinarului, potrivit instituţiilor sârbe, a amplificat efectele crizei şi a înrăutăţit condiţiile de trai ale populaţiei.

Devaluarea valutei este un instrument de stimulare economică puternic susţinut de mulţi economişti, care îl consideră un mijloc eficient şi parţial nedureros pentru a relansa economia unei ţări, mai ales prin comparaţie cu politici restrictive: face mai avantajoase exporturile de bunuri şi mai costisitoare importurile şi ar contribui la însănătoşirea balanţei de plăţi. În acelaşi timp, având în vedere că importurile devin mai costisitoare, cererea internă ar trebui să se îndrepte spre achiziţionarea de bunuri şi servicii produse local, dând astfel un nou impuls economiei naţionale şi ajutând la reechilibrarea finanţelor publice.

Oare lucrurile sunt atât de simple?, se întreabă Osservatorio. Există diferite efecte negative corelate unei devaluări. Nu toate bunurile importate sunt uşor de ‘înlocuit’ cu bunuri produse pe plan intern. Este cazul, de exemplu, al gazelor şi petrolului, bunuri care, în absenţa propriilor resurse naturale, trebuie importate de Serbia. Deoarece aceste bunuri sunt plătite în monedă internaţională, o devaluare a dinarului implică o creştere a costului relativ al unor astfel de mărfuri, care se traduce direct într-o creştere a preţurilor interne. Dacă la aceasta se adaugă, în cazul specific al Serbiei, recenta creştere de la 18% la 20% a TVA-ului (excluse produsele alimentare) pe care noul guvern sârb a aprobat-o pentru a reface visteria dezastruoasă a statului, este uşor să prevezi repercusiuni majore asupra economiei reale în termeni de inflaţie – după cum a subliniat economistul sârb Goran Nikolic.

Datele privind inflaţia din Serbia arată că ea este deja galopantă: s-a trecut de la o creştere de 7% în 2009 la actualul 11%, în timp ce experţii FMI au identificat în cursul unei vizite în Serbia, la începutul lui 2011, la 4% valoarea optimă pentru 2012. Inflaţia erodează puterea de cumpărare a populaţiei (prin creşterea preţurilor de consum), precum şi valoarea salariilor (în cazul în care nu sunt corect indexate).

Cu scopul de a limita tendinţa inflaţionistă, autorităţile sârbe au crescut, în cursul lui 2012, deja de patru ori rata dobânzii de bază, în prezent de 10,75%.

La nivel teoretic, pentru ca o politică de devaluare să funcţioneze, trebuie să fie, în plus, ‘credibilă’, cu alte cuvinte în conformitate cu programe economico-politice bine definite şi pe termen lung. Dacă pieţele internaţionale o percep, dimpotrivă, ca pe un simptom al fricii şi instabilităţii din interiorul unei ţări, se aşteaptă la devaluări ulterioare care, la rândul lor, declanşează speculaţii financiare imediate şi masive precum şi fugi de monedă spre străinătate.

‘Dinarul se află sub presiunea unor vânzări apăsătoare, datorate parţial preocupărilor mai ample ale zonei euro, dar şi incertitudinii cu privire la perspectivele politicii economice şi fiscale din Serbia. Dinarul se poate prăbuşi la o rată de 125 pentru un euro, până la sfârşitul anului, iar inflaţia s-ar putea accelera dacă noul guvern nu este dispus să pună rapid în aplicare consolidarea fiscală’, a declarat într-un raport lunar, la 5 iunie, Institutul de Economie din Belgrad.

Raspunzându-i lui Krugman, economistul sârb Nikola Fabris, profesor la Facultatea de Economie din Belgrad, a declarat că Serbia ‘pur şi simplu nu are o economie puternică. Având în vedere realitatea noastră, suntem pur şi simplu condamnaţi să vedem o slăbire continuă a dinarului faţă de euro, în circumstanţele actuale’.

Această poziţie a fost împărtăşită de mulţi alţi analişti imediat după declaraţiile lui Krugman. Prin urmare, devaluarea ar surveni ca urmare a problemelor structurale din Serbia şi nu atât de mult ca o alegere de politică economică – aşa cum a dorit economistul american.

De altfel, pentru ca o devaluare a monedei să ducă la rezultatele dorite, trebuie să existe o serie de condiţii prealabile, printre care: o capacitate productivă de natură să crească exporturile şi să compenseze creşterea costurilor unor importuri ‘neînlocuibile’, o datorie externă scăzută (evaluată în monedă internaţională) şi un guvern credibil capabil să susţină politici economice pe termen lung. Având în vedere toate acestea, în pofida lui Krugman, Serbia nu pare să fie pregătită, concluzionează analiza.
SURSA: Agerpres