O echipă de jurnalişti americani au alcătuit o listă a celor mai proaste decizii de afaceri din istorie, o listă lungă şi savuroasă care cuprinde miliarde pierdute, contracte semnate pe vecie, veveriţe tocate, furt de tehnologie şi… ARO Câmpulung.
Un lucru e sigur: dacă printre vinovaţii acestei uriaşe crize financiare prin care trecem se numără lăcomia investitorilor în căutare de randamente cât mai mari şi amestecul guvernului american în piaţa imobiliară (prin reducerea dobânzilor, deducerea de la impozitare a unei părţi din ratele la creditele ipotecare, susţinerea implicită acordată unor intermediari precum Fannie Mae şi Freddie Mac etc.), nu trebuie uitat un factor cel puţin la fel de important: prostia – deopotrivă a băncilor, a clienţilor acestora, a agenţiilor de rating, a guvernelor.
Avem acum de-a face cu un moment unic, de eclipsă colectivă a raţiunii. Ăsta e un mod elegant de a spune că niciodată în istoria umanităţii atât de mulţi neghiobi nu au avut atât de mulţi bani pe mână…
Nu e o perioadă plăcută – ceea ce nu înseamnă, totuşi, că nu am putea găsi deloc motive de râs. La urma urmelor, chiar şi pe timp de război se spun bancuri. Eu unul am râs de curând cum n-am mai făcut-o în ani de zile, cu lacrimi, citind o carte absolut savuroasă: „Gafe epocale din istoria afacerilor”, scrisă de o echipă de jurnalişti ai revistei „Business 2.0” sub conducerea lui Adam Horowitz.
OK, mai întâi o precizare necesară: deşi cartea conţine o mulţime de „studii de caz” în patologia prostiei crase în materie de business, aproape toate se referă la lumea anglo-saxonă – şi în special la cazuri din Statele Unite.
Singura ţară din Europa, cu excepţia Olandei, prezentă în această antologie a stupidităţii este… România! E vorba de povestea cu muncitorii de la ARO Câmpulung care, în 2002, „au scornit o metodă originală de a-i face de râs pe birocraţii de la Bucureşti pentru incapacitatea lor de a le găsi investitori”: achitarea datoriilor firmei cu bani obţinuţi din donarea de spermă, la preţul de 50 de dolari „doza”. Nu suntem noi buricul pământului, dar nici de proşti nu ducem lipsă.
O parte dintre gafele inventariate de autori sunt deja cunoscute; e vorba de cele atât de flagrant inepte încât au devenit material folcloric. Cum ar fi, de pildă, numirea lui Nick Leeson, în vârstă de 25 de ani pe atunci, în funcţia de chief trader la bursa din Singapore al celei mai vechi bănci de investiţii din Marea Britanie, Barings Bank; individul a făcut o serie de plasamente riscante, a pierdut, a încercat să le acopere cu altele şi mai riscante şi, firesc, a continuat să piardă. În final, după ce a încasat pierderi de 1,3 miliarde de dolari, Barings a dat faliment şi a fost vândută către ING pentru… o liră sterlină.
Alte poveşti sunt, literalmente, horror. De exemplu, în 1999, compania aeriană KLM a descoperit, într-un avion al său sosit din China, un lot de 440 de veveriţe care nu avea nici un fel de acte însoţitoare. Ei bine, dintre toate soluţiile posibile (returnare; zoo; găsirea unui ONG care să se ocupe de bietele animăluţe), KLM a ales… să le arunce într-un tocător. De vii. Investigaţiile ulterioare au arătat că tocătorul era folosit de ani de zile de către KLM pentru a scăpa de diversele animale rătăcite prin calele avioanelor sale – de la papagali la broscuţe ţestoase.
Am descoperit tâmpenii atât de groase, că aproape nu-ţi vine să crezi. În 1976, când patru echipe din American Basketball Association (ABA) au decis să treacă la rivala National Basketball Association (faimoasa NBA), a trebuit să încheie un acord cu fostele echipe colege, prin care le acordau compensaţii; proprietarii uneia dintre echipele din ABA, St. Louis Spirits, au solicitat şi au primit 2,2 milioane de dolari plus o şeptime din drepturile de televizare a meciurilor „dezertorilor”; şi nu pentru 10, 20 sau 30 de ani, ci pentru totdeauna!
Astfel, notează autorii, în ultimele trei decenii „foştii proprietari ai unei echipe care n-a driblat nici o minge în NBA au primit drept compensaţii o sumă estimată la 100 de milioane de dolari – pentru nişte daune inexistente”.
Iar unele dintre prostiile managerilor sunt cu adevărat sublime: compania Schwinn, unul dintre cei mai mari producători americani de biciclete, avea la începutul anilor 1980 probleme. Ratase ocazia de a exploata segmentul emergent al mountain bike-urilor şi se confrunta cu o grevă la una dintre unităţile sale de producţie; în disperare de cauză, a apelat la un producător taiwanez, căruia i-a cedat operaţiunile de producţie, transferându-i „aproape tot ce ştiau, de la tehnologie la metodele de producţie şi controlul calităţii”.
Rezultatul a fost previzibil: taiwanezii, cu desfacerea asigurată şi know-how-ul în buzunar, au ajuns principalul concurent al americanilor, chiar în SUA. În acest moment, ai crede că cineva din managementul Schwinn cu un creier în stare de funcţionare şi-ar fi învăţat lecţia, dar nu a fost cazul. Americanii, în căutarea unui furnizor mai ieftin, au apelat la o altă companie, de data aceasta chineză. După doar trei ani, şi chinezii intraseră pe piaţa americană, în calitate de concurenţi ai Schwinn. Acum ştim de unde vin bicicletele chinezeşti…
