O echipă de jurnalişti americani a alcătuit o listă a celor mai proaste decizii de afaceri din istorie, o listă lungă şi savuroasă care cuprinde miliarde pierdute, contracte semnate pe vecie, veveriţe tocate, furt de tehnologie şi… ARO Câmpulung.
Un lucru e sigur: dacă printre vinovaţii acestei uriaşe crize financiare prin care trecem se numără lăcomia investitorilor în căutare de randamente cåt mai mari şi amestecul guvernului american în piaţa imobiliară (prin reducerea dobånzilor, deducerea de la impozitare a unei părţi din ratele la creditele ipotecare, susţinerea implicită acordată unor intermediari precum Fannie Mae şi Freddie Mac etc.), nu trebuie uitat un factor cel puţin la fel de important: prostia – deopotrivă a băncilor, a clienţilor acestora, a agenţiilor de rating, a guvernelor. Avem acum de-a face cu un moment unic, de eclipsă colectivă a raţiunii. Âsta e un mod elegant de a spune că niciodată în istoria umanităţii atåt de mulţi neghiobi nu au avut atåt de mulţi bani pe månă…
Nu e o perioadă plăcută – ceea ce nu înseamnă, totuşi, că nu am putea găsi deloc motive de rås. La urma urmelor, chiar şi pe timp de război se spun bancuri. Eu unul am rås de curånd cum n-am mai făcut-o de ani de zile, cu lacrimi, citind o carte absolut savuroasă: „Gafe epocale din istoria afacerilor“, scrisă de o echipă de jurnalişti ai revistei „Business 2.0“ sub conducerea lui Adam Horowitz.
OK, mai întåi o precizare necesară: deşi cartea conţine o mulţime de „studii de caz“ în patologia prostiei crase în materie de business, aproape toate se referă la lumea anglo-saxonă – şi în special la cazuri din Statele Unite. Singura ţară din Europa, cu excepţia Olandei, prezentă în această antologie a stupidităţii este… Romånia! E vorba de povestea cu muncitorii de la ARO Cåmpulung care, în 2002, „au scornit o metodă originală de a-i face de rås pe birocraţii de la Bucureşti pentru incapacitatea lor de a le găsi investitori“: achitarea datoriilor firmei cu bani obţinuţi din donarea de spermă, la preţul de 50 de dolari „doza“. Nu suntem noi buricul pămåntului, dar nici de proşti nu ducem lipsă.
O parte dintre gafele inventariate de autori sunt deja cunoscute; e vorba de cele atåt de flagrant inepte încåt au devenit material folcloric. Cum ar fi numirea lui Nick Leeson, în vårstă de 25 de ani, în funcţia de chief trader la bursa din Singapore al celei mai vechi bănci britanice de investiţii, Barings Bank; individul a făcut o serie de plasamente riscante, a pierdut, a încercat să le acopere cu altele şi mai riscante şi, firesc, a continuat să piardă. În final, după ce a încasat pierderi de 1,3 miliarde de dolari, Barings a dat faliment şi a fost våndută către ING pentru… o liră sterlină.
Alte poveşti sunt, literalmente, horror. De exemplu, în 1999, compania aeriană KLM a descoperit, într-un avion al său sosit din China, un lot de 440 de veveriţe care nu avea nici un fel de acte însoţitoare. Ei bine, dintre toate soluţiile posibile (returnare, zoo, găsirea unui ONG care să se ocupe de bietele animăluţe), KLM a ales… să le arunce într-un tocător. De vii. Investigaţiile ulterioare au arătat că tocătorul era folosit de ani de zile de către KLM pentru a scăpa de diversele animale rătăcite prin calele avioanelor sale – de la papagali la broscuţe ţestoase.
Am descoperit tåmpenii atåt de crase, că aproape nu-ţi vine să crezi. În 1976, cånd patru echipe din American Basketball Association (ABA) au decis să treacă la rivala National Basketball Association (faimoasa NBA), acestea au trebuit să încheie un acord cu fostele echipe colege, prin care le acordau compensaţii; proprietarii uneia dintre echipele din ABA, St. Louis Spirits, au solicitat şi au primit 2,2 milioane de dolari plus o şeptime din drepturile de televizare a meciurilor „dezertorilor“; şi nu pentru 10, 20 sau 30 de ani, ci pentru totdeauna! Astfel, notează autorii, în ultimele trei decenii, „foştii proprietari ai unei echipe care n-a driblat nici o minge în NBA au primit drept compensaţii o sumă estimată la 100 de milioane de dolari – pentru nişte daune inexistente“.
Iar unele dintre prostiile managerilor sunt cu adevărat sublime: compania Schwinn, unul dintre cei mai mari producători americani de biciclete, avea probleme la începutul anilor ’80. Ratase ocazia de a exploata segmentul emergent al mountain bike-urilor şi se confrunta cu o grevă la una dintre unităţile sale de producţie; în disperare de cauză, a apelat la un producător taiwanez, căruia i-a cedat operaţiunile de producţie, transferåndu-i „aproape tot ce ştiau, de la tehnologie la metodele de producţie şi controlul calităţii“. Rezultatul a fost previzibil: taiwanezii, cu desfacerea asigurată şi know-how-ul în buzunar, au ajuns principalul concurent al americanilor, chiar în SUA. În acest moment, ai crede că cineva din managementul Schwinn cu un creier în stare de funcţionare şi-ar fi învăţat lecţia, dar nu a fost cazul. Americanii, în căutarea unui furnizor mai ieftin, au apelat la o altă companie, de data aceasta chineză. După doar trei ani, şi chinezii intraseră pe piaţa americană, în calitate de concurenţi ai Schwinn. Acum ştim de unde vin bicicletele chinezeşti…
«Să ştiţi că unele femei chiar preferă să-i nască mai mici!»
John Cullman, fost preşedinte al Philip Morris, despre legătura dintre fumatul la gravide şi naşterea de copii subponderali (1971)
Prima bulă: lalelele din Olanda!
„Prin 1630, brokerii şi horticultorii cu discernămånt comercial vindeau lalelele pe contracte futures, deşi oferta de bulbi (care au nevoie de circa 7 ani ca să ajungă la maturitate şi să producă flori cum trebuie), nu izbutea să ţină pasul cu numărul tot mai mare de investitori. Un fermier disperat a dat pentru un bulb de lalea din soiul Viceroy un sac de gråu, unul de secară, un burduf de vin, un butoiaş de bere, o cofiţă de unt, 1.000 de livre de brånză, un pat, un costum de haine, o cupă de argint, 4 boi, 8 porci şi 12 oi. Băşica speculativă s-a tot umflat pånă a ajuns, prin 1637, de-a dreptul imensă. Dar atunci, un olandez rămas anonim s-a hotăråt să oprească toată această demonstraţie a teoriei «existenţei prostului mai mare», potrivit căreia, în jargon de piaţă, poţi găsi întotdeauna un fraier dispus să plătească mai mult.“
Noi apariţii
Patrii imaginare
Acesta este al doilea volum de eseuri şi studii publicat al scriitorului britanic de origine pakistaneză Salman Rushdie – apărut, ca şi primul, intitulat „Dincolo de limite“, la Editura Polirom. „Patrii imaginare“ cuprinde, în cea mai mare parte, texte dedicate scrierilor mai multor autori moderni şi contemporani, de la Italo Calvino şi Michel Tournier pånă la celebrităţi literare precum Julian Barnes, Umberto Eco ori Gabriel García Marquez. Ca şi precedentul volum de eseuri, şi acesta are în centru (deşi într-o formă oarecum deghizată) tema expatrierii, la care Rushdie s-a referit în mai multe dintre cărţile sale – şi care, de asemenea, i-a inspirat un splendid text despre „Alice în Ţara Minunilor“ (apărut în „Dincolo de limite“), unde cartea lui Lewis Carroll este văzută ca o uriaşă metaforă a înstrăinării.
Vorbeşte, memorie
Nu sunt prea mulţi cei care consideră acest volum de texte memorialistice al lui Vladimir Nabokov drept una dintre cărţile sale cele mai bune. Şi totuşi, aceasta este o nedreptate; „Vorbeşte, memorie“ conţine unele dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată de Nabokov, probabil cel mai bun stilist al limbii engleze de la Henry James încoace. Scriitorul, născut în Imperiul ţarist şi emigrat – în 1919 – în Anglia, apoi în Germania şi Franţa, s-a stabilit în 1940 în SUA, fugind din faţa trupelor hitleriste. Descendent al unei familii nobiliare ruse foarte vechi, Nabokov revine, în această carte încărcată de amintiri, mereu la anii copilăriei şi ai tinereţii petrecuţi în Rusia, patria pe care nu a părăsit-o – fiind totuşi un cosmopolit convins! – niciodată.
Ecranul global
Gilles Lipovetsky este un nume cunoscut de mai multă vreme cititorilor romåni (mai ales acelora interesaţi de filozofia şi eseistica franceză contemporană, care, e drept, nu prea mai e la modă de ceva ani). „Ecranul global“, carte scrisă împreună cu Jean Serroy, profesor universitar de literatură franceză, pleacă de la tema explorării industriei cinematografice pentru a construi o serie de teorii despre statutul de astăzi al imaginii în genere şi despre civilizaţia modernă a ecranului. Cu tot stångismul evident pe alocuri („imperialismul“ american, ca şi alte clişee uzate, apar din cånd în cånd), „Ecranul global“ e o carte care merită totuşi citită, căci cuprinde multe informaţii şi analize extrem de interesante şi provocatoare.
