Secole de-a rândul, dilema cu care s-a confruntat Iranul (şi Persia înaintea lui) a fost garantarea salvării naţionale şi a autonomiei în faţa puterilor regionale mai puternice, cum ar fi Turcia otomană şi Imperiul rus. Deşi mai slab decât aceste mari imperii, Iranul a reuşit să supravieţuiască din trei motive: geografie, resurse şi diplomaţie.
Pătrunderea trupelor militare inamice în Iran era dificilă şi periculoasă din cauza dimensiunii ţării şi a terenului său muntos. De asemenea, Iranul dispunea de suficiente trupe pentru a descuraja atacurile, în timp ce se angaja în eforturi diplomatice inteligente, stârnind puterile influente una împotriva celeilalte. Indiferent de context, strategia Iranului a rămas mereu aceeaşi: şi-a descurajat inamicii datorită poziţiei geografice, s-a protejat cu forţele sale şi s-a angajat în manevre diplomatice complexe, se arată într-o analiză scrisă de George Friedman, fondatorul companiei americane private de informaţii secrete şi analize geopolitice
Iranul ca putere regională
Datorită poziţiei defensive, Iranul era privit ca o putere regională. Şahul Iranului concura cu Arabia Saudită asupra Omanului şi visa la arme nucleare. Acum, Ahmadinejad se lupă cu Arabia Saudită pe seama Bahrainului şi visează, de asemenea, la arme nucleare. Friedman atrage atenţia că, analizând politica externă a Iranului, vom observa o continuitate în strategia ţării, de la Al Doilea Război Mondial încoace: Iranul visează la dominaţia regională.
De mai bine de jumătate de secol, Iranul s-a confruntat cu pericole regionale precum Irakul, cu care a purtat un război brutal timp de aproape un deceniu. Statele Unite au reprezentat o altă ameninţare. Atâta timp cât SUA au avut un interes major în regiune, Iran nu a avut altă opţiune decât să-şi stabilească politica după cea a Statelor Unite. Pentru Șah, asta însemna să se supună SUA, în timp ce încerca să controleze acţiunile americane. Pentru Republica Islamică însemna să se opună Statelor Unite, în timp ce încerca să le manipuleze în luarea de măsuri în interesul Iranului.
Cea din urmă strategie s-a dovedit a avea mai mult succes decât prima. Printr-o campanie de dezinformare sofisticată, dusă înainte de războiul din Irak din 2003, a reuşit să convingă SUA că invadarea Irakului este o tactică uşoară din punct de vedere militar şi că irakienii îi vor primi cu braţele deschise pe americani, scrie Stratfor. Într-o a doua fază, iranienii i-au ajutat pe irakieni să reziste în faţa americanilor, pentru ca într-o a treia etapă şi ultima, Iranul că-şi folosească influenţa în Irak pentru a diviza şi paraliza ţara, după retragerea americanilor.
Printr-o astfel de tactică, Iranul şi-a atins două obiective. În primul rând, americanii l-au eliminat pe unul dintre inamicii săi, pe Saddam Hussein. În al doilea rând, Iranul a contribuit la retragerea forţată a trupelor americane din Irak, printr-o campanie de discreditare a Statelor Unite în regiune şi a tăiat orice apetit al americanilor de aventuri militare în Orientul Mijlociu. Ţara şi-a urmărit scopul defensiv, după ce a văzut în Statele Unite o putere imprevizibilă, care invadează ţările limitrofe: Irak la vest şi Afganistan la est. Teheranul nu a putut exclude posibilitatea ca SUA să prefere un război cu Iranul, iar prin expulzarea americanilor din Irak, le-a limitat opţiunile militare în regiune.
Strategia a avut, însă, şi o dimensiune ofensivă: odată cu retragerea trupelor americane, puterile globale au opţiuni militare limitate împotriva Iranului.
Şansa Iranului
Aşadar, venise momentul ca Iran să se dezvolte ca putere regională şi să lase în plan secund manevrele complexe pentru protejarea autonomiei. Însă trebuia să găsească o modalitate de a-şi consolida influenţa regională fără să declanşeze represalii din partea Statelor Unite.
Privind la Coreea de Nord, iranienii au văzut un tipar pe care îl pot folosi în avantajul lor. Atunci când Coreea de Nord şi-a asumat un program nuclear, Statele Unite s-au concentrat asupra ţării, devenind mai prudente în abordare. "Din punct de vedere al Coreei de Nord, scopul nu era dobândirea armei nucleare", scrie Friedman. "Ţara nu era o mare putere precum China sau Rusia, iar o eroare de calcul din partea Phenianului ar putea duce la o mai mare agresiune din partea SUA. Ceea ce a făcut procesul de dezvoltare a armelor nucleare, a fost să-i ofere mai multă importanţă Coreei de Nord. Astfel, ţara a devenit o preocupare centrală a SUA, în timp ce americanii au evitat acţiunile care ar fi putut destabiliza Coreea de Nord. Phenianul ştia că deţinerea armei nucleare este o strategie periculoasă, dar şi una care îi va oferi influenţă – o lecţie bine învăţată de iranieni. Din punctul de vedere al Iranului, un program nuclear îi determină pe americani să-i ia mai în serios şi, în acelaşi timp, să fie mai precauţi în relaţiile cu ei".
Cel care ar trebui să privească cu alţi ochi programul nuclear iranian este Israelul, scrie Stratfor. În timp ce pentru Statele Unite nu reprezintă o ameninţare, pentru Israel este un pericol.
Scenariile privind programul nuclear iranian sunt următoarele: Iran nu deţine arme nucleare şi ar putea adopta strategia nord-coreeană de a nu le dezvolta niciodată. Dacă totuşi iranienii au arme nucleare, iar israelienii le atacă şi le distrug, Iranul s-ar regăsi în poziţia de dinaintea programului nuclear. Însă dacă Israelul atacă şi eşuează în încercarea de a le distruge, iranienii vor deveni mai puternici. Ei ar putea riposta prin luarea de măsuri privind strâmtoarea Ormuz. În această situaţie, Statele Unite, un garant al fluxului maritim global de petrol, ar putea lua măsuri militare împotriva Iranului sau s-ar putea angaja în negocieri pentru garantarea fluxului de petrol.
Indiferent de rezultatul său, un atac israelian va declanşa acţiuni din partea Iranului care vor ameninţa economia mondială, vor transforma Israelul în personajul negativ din poveste, iar Statele Unite vor fi forţate de puterile europene şi asiatice să garanteze fluxul de petrol pe cale diplomatică, şi nu printr-o acţiune militară.
"Un atac al Israelului, încununat sau nu cu succes, i-ar oferi Iranului mai multe oportunităţi decât pierderi. În opinia mea, iranienii doresc un program, nu o armă, iar dacă israelienii îi atacă programul, acţiunea va servi intereselor Iranului", scrie Friedman.
Planul nuclear face parte din strategia Iranului de manipulare a puterilor regionale şi globale, dar un alt eveniment important se desfăşoară în Siria.
Importanţa Siriei pentru Iran
O astfel de influenţă a Iranului ar avea trei avantaje majore. În primul rând, ar forţa puterile mondiale să-şi abandoneze planurile de a distruge Iranul, întrucât o asemenea decizie ar avea rezultate periculoase imprevizibile. În al doilea rând, ar legitima regimul din Iran şi din regiune. În al treilea rând, Iranul ar putea determina schimbări în distribuţia financiară a veniturilor din petrol.
Pentru a-şi atinge aceste scopuri, Iranul urmăreşte o strategie cu două direcţii.
Prima este de a evita orice mişcări bruşte şi de a permite lucrurilor să-şi urmeze cursul normal. Al doilea este de a crea o diversiune, cu ajutorul programului său nuclear, provocând Statele Unite să aplice strategia din Coreea de Nord şi în Iran.
Iranienii sunt conştienţi de pericolul deţinerii de arme nucleare, dar nu programul nuclear este cheia. El e doar un instrument pentru a distrage atenţia de la ceea ce se întâmplă cu adevărat: o schimbare în deţinerea puterii în Orientul Mijlociu. Analiza a fost publicată cu permisiunea Stratfor. Capital este partener Stratfor în România