Kissinger a folosit cu măiestrie diplomatică disensiunile sovieto-chineze, pentru a crea un cadru favorabil detensionării relațiilor dintre Washington și Moscova. Atunci, „tandemul” Nixon-Kissinger s-a apropiat de China lui Mao Zedong pentru a tempera URSS-ul, scrie EVZ

Acum, noua „tripletă diplomatică” de la Washington, Trump-Vance-Rubio, face același lucru, dar în sens invers: apropiere de Moscova pentru a o separa de China.

Atunci, vectorul diplomatic a fost construit pe conflictul de frontieră – de fapt, expresia vizibilă a unei rivalitați ideologice cu ingrediente personale – între cele două puteri comuniste. Acum, Washingtonul folosește războiul din Ucraina.

Nici conflictul de atunci, nici cel de acum nu au fost create de Statele Unite, însă Washingtonul a știut și știe să le folosească în interes propriu. Dar de această dată, nu este vorba de Washington în general ci de Washingtonul lui Donald Trump.

Cum reuşeşte administraţia Trump să transforme un „inamic clasic” într-un „apropiat util”

În cele ce urmeaza, voi încerca să demonstrez cum reuşeşte administraţia Trump să transforme un „inamic clasic” într-un „apropiat util”. Cu gândul la China și pe seama Europei, desigur. Ar mai fi o problemă pentru The Donald: timpul. El face lucrurile foarte repede iar Vladimir este maestru în arta tergiversării.

Anii 2020 nu sunt la fel ca anii ‘70 din secolul trecut

Nici conflictul de atunci, nici cel de acum nu au fost create de Statele Unite, însă Washingtonul a știut și știe să le folosească în interes propriu. Dar de această dată, nu este vorba de Washington în general ci de Washingtonul lui Donald Trump.

Cum reuşeşte administraţia Trump să transforme un „inamic clasic” într-un „apropiat util”

În cele ce urmeaza, voi încerca să demonstrez cum reuşeşte administraţia Trump să transforme un „inamic clasic” într-un „apropiat util”. Cu gândul la China și pe seama Europei, desigur. Ar mai fi o problemă pentru The Donald: timpul. El face lucrurile foarte repede iar Vladimir este maestru în arta tergiversării.

Anii 2020 nu sunt la fel ca anii ‘70 din secolul trecut

Și acum – în contextul dialogului Trump-Putin – ca și atunci, sunt destui americani care apreciază că deschiderea președintelui față de Moscova ar fi „o greșeală”.

Pe malul european al Atlanticului, este chiar un cuvânt de ordine. Deosebirea majoră între anii ‘70 din secolul trecut și anii 2020 din acest secol este că China de atunci nu era un stat agresor iar Rusia lui Putin este.

Poate că Trump vede mai departe decât vedem noi, iar chestiunea ucraineană se aliniază celorlalte „obiective surpriză” trumpiste pe care, cu siguranță la va atinge: Canalul Panama, Groenlanda. Canada sper să reziste….

Umbrela americană – tot mai mică deasupra Europei

În 1971, Republica Populară Chineză a înlocuit Republica China (Taiwanul) în cadrul ONU. Statele Unite au abandonat teoria „celor două Chine” recunoscând indivizibilitatea Marelui Dragon cu formula „o țară, două sisteme”.

La vremea respectivă, Nixon proiecta retragerea din Vietnam și avea nevoie de liniște în Asia de sud-est pentru a consolida prezența – și, deci securitatea – în regiunea euro-mediteraneană.

Astăzi, Washingtonul are nevoie de stabilitate în Europa pentru a economisi resursele de care are nevoie în regiunea Indo-Pacific. Pentru actuala administrație, Rusia nu mai reprezintă o amenințare de anvergură – pe termen scurt, cel puțin – capabilă să modifice panorama geopolitică europeană.

Cu o condiție: Europa să fie suficient de solidă militar, să descurajeze orice acțiune agresivă a Moscovei. Vreme de decenii, Europa a avut toate cărțile în mână pentru a atinge acest obiectiv lipsindu-i una singură: voința politică.

Chiar și atunci când Rusia a atacat Ucraina, voința politică nu s-a manifestrat evident. A trebuit să vină Trump și să afirme răspicat că „umbrela defensivă americană” de deasupra Europei va avea dimensiuni tot mai reduse.

Ce vedem acum – cu propunerile doamnei von der Leyen și reuniunile de la Londra și Paris – este efectul temerii că Trump va lăsa continentul de izbeliște. A și spus-o, de fapt.

În plus, războiul de uzură al Moscovei în Ucraina și resursele angajate în conflict au transformat Federația Rusă într-un actor mai puțin important în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Caucaz. Efecte colaterale…binevenite.

Rusia în remisie, un „partener junior” ideal

Până la Trump, puterea de la Washington a preferat o Rusie agresivă care să-i justifice prezența în Europa și cheltuielille aferente. Agresivitatea lui Putin de după 2008 s-a portivit mănușă.

În același timp, în cadrul aceluiași establishment american de putere, existau grupuri care ar fi dorit dezmembrarea Imperiului moscovit, eventual favorizată de o schimbare de gardă la Kremlin.

Rusia în remisie ar fi însemnat un atuu al Washingtonului în competiția cu China. Trump este primul președinte care a înțeles că trebuie să concilieze aceste poziții, iar prilejul a fost războiul din Ucraina.

Traiectoria raporturilor ruso-americane în viitorul apropiat va fi determinată de modul cum se va încheia acest conflict.

Chiar dacă detractorii lui Trump consideră eventualele concesii făcute Moscovei – pe seama ucrainenilor, să ne înțelegem – un gen de retragere nejustificată sau chiar slabiciune, în realitate sunt simple elemente ale matricei rezultată din evaluarea corectă a raporturilor de forță.

Nu este vorba de o predare în fața Kremlinului. Niciodată, un om de afaceri de talia lui Trump – dublată de calitatea de președinte la Casa Albă, sau invers – nu ar accepta un asemenea tratament.

Are toate șansele sau cărțile în mână, cum îi place să spună – să iasă demn din această „afacere” cu sau fără europeni și chiar fără ucraineni.

Scurtă concluzie. De când Trump s-a instalat la Casa Albă, politica externă a SUA s-a schimbat radical

În cele două luni de când Trump s-a instalat la Casa Albă, politica externă a Statelor Unite s-a schimbat radical. Washingtonul dorește să încheie orice amestec în conflicte pe care nu le percepe ca strategice pentru interesele sale.

Preferă acțiuni neconflictuale, dar care să-i aducă avantaje în fața rivalei sale de peste Pacific. Modul cum s-a comportat în cazul celor două porturi care străjuiesc extremitățile Canalului Panama, Cristobal și Balboa – analizat în articolul meu din urmă cu două săptămâni – este un relevant pas tactic pe acest drum.

În cazul Rusiei, președintele preferă o „prietenie forțată” de împrejurări cu un posibil „partener junior” decât o „dușmănie pe față” cu cineva care – în accepțiunea doamnei Tulsi Gabbard, noul Director Național de Intelligence – „are mai multe arme nucleare decât oricare altă națiune și capacitatea de a provoca o catastrofă la nivel mondial”.

La sfârșitul anului trecut, rușii au schimbat o parte a prevederilor doctrinei nucleare extinzând în mod periculos condițiile de utilizare a acestor arme.