Ce bine va fi după alegeri! Nici nu contează cine iese. Toate partidele promit salarii mai mari, investiţii sporite sau reduceri de impozite. Nimeni nu va tăia, în compensare, cheltuieli din alte zone şi nici nu va reduce aparatul de stat.

Politicienii îşi închipuie că, oricât de iresponsabili ar fi, au spatele asigurat. La BNR există suficientă „măiestrie” în mânuirea politicii monetare şi valutare ca să îi scoată basma curată atunci când guvernul riscă să rămână fără bani. Scapă deficitul de sub control? Ne ajută Isărescu să îl reducem, depreciind leul. Creşte datoria publică? Ţine Isărescu dobânzile jos şi statul se poate împrumuta mai ieftin. Aşa îşi doresc cei mai mulţi oameni politici să funcţioneze „mixul de politici fiscal-monetare“. O sintagmă din care nu înţeleg că ambele părţi au responsabilităţi comune în asigurarea stabilităţii financiare, ci că una dintre părţi (BNR) scoate cu mâna ei (politica monetară şi valutară) castanele aruncate în foc de cealaltă. Efectul: încrederea oamenilor în leu scade. Consecinţele sunt vizibile, românii reorientându-şi preferinţele către depozitele în valută pentru a se proteja atât de depreciere, cât şi de inflaţia pe care dobânzile la lei nu o mai acoperă. Pentru politicieni, principalul „client“ al BNR trebuie să fie statul, adică ei. Cetăţenii nu au decât să se amăgească în continuare cu iluzia că ei sunt primii îndreptăţiţi să fie protejaţi de politicile BNR. Atâta timp cât legea ne obligă să folosim doar banii emişi de ea, BNR ar trebui să asigure, înainte de orice, că bancnotele semnate de Isărescu nu ajung hârtii fără valoare, prin care se poate confisca mascat avuţia oamenilor (inflaţia e un impozit ascuns). Prima ei grijă trebuie să fie leul, nu susţinerea politicilor guvernului, iar independenţa garantată de lege fereşte, teoretic, BNR de orice presiune politică. Un moft păgubos, cred politicienii, care au început să includă în programele de guvernare şi capitolul „Politica monetar-valutară“. Potrivit uneia dintre principalele alianţe politice, independenta BNR ar trebui „să evite independenţa în raport cu Guvernul, cu politica fiscal-bugetară“. Încă nu am auzit o reacţie din partea BNR, care consideră, probabil, că nu merită să răspundă unor aberaţii politicianiste, aşa cum a făcut şi în alţi ani. Între timp, însă, încrederea oamenilor s-a erodat, pe măsură ce au văzut că tabuurile monetare de ieri se transformă în realitatea uşor acceptată azi şi la case mai mari. Finanţarea directă a statului de către băncile centrale nu mai sperie nici SUA, nici UE. Tentaţia rezolvării problemelor prin alchimie monetară e mare, dar consecinţele pot fi dezastruoase.
Şeful băncii centrale a Germaniei, singurul care s-a opus programului de achiziţii nelimitate de obligaţiuni ale statelor cu probleme de către BCE, le-a amintit guvernanţilor şi băncilor centrale de ispita diavolului din piesa Faust, de Goethe. Mefisto îl convinge pe împărat că poate scăpa de datorii şi îşi poate face supuşii fericiţi tipărind hârtii fără acoperire. Un altfel de alchimie: în loc să transforme plumbul în aur, poate transforma nimicul în bani. La început, toată lumea e mulţumită, dar în final economia se prăbuşeşte în hiperinflaţie.